Pe cerul mult și veșnic
Strălucește-o mândră stea
În drumul ei cel pustnic
Urzită-i soarta multora
Lumina sa, tot cade
Pe lumi ce-s trecătoare
Lumina sa mai arde
Din clipele neiertătoare
Luceafăr crud și călător
Prin ale nopților uzanță
Blestemul său nemuritor
Uitat în anii lui de viață
Pe oceanul plin de stele
Legământul lui plutește
Alergând ori stând cu ele
Prin tăcere mult iubește
În sufletul său, negru
Din noaptea rea sălcie
Rămâne prea integru
Supus în lunga sa vecie
O lume mică și albastră
Tainic pitită printre nori
S-arată pașnică și castă
În clipe rare, pline de fiori
E crudă și sinistră clipă
Fierbinte, jalnică și grea
Un vis cu amintiri ce țipă
Coșmar-n suflet ce-ar cădea
Clepsidra greu se scurge
Multe destine se topesc
Luceafărul mereu fuge
Pe drumul său ceresc
Privește lung în noapte
De drumul său, uitând
O lume auzită-n șoapte
Și amintiri stârnind
În trupul din gândirea sa
Se tot frământă, iar ceva
O clipa dulce de iubire
Prea răscolită-i undeva
Speranță, galbenă, avidă
Misterul inhibat prin ea
Rula mereu aevea-n pândă
Cortina trasă cu perdea
Pornește greu spre lume
Cu pașii grei și dureroși
Va căuta un singur nume
Mereu cu ochii cei frumoși
A Cătălinei vagă soartă
Ce-n mii de ani, uitată
Râvnește, iar, s-o vadă
Să vadă o mândră fată
Fiind din haos a lui iubire
Prin simțul ei întunecat
Se varsă multă amăgire
În visul ce-i deja uitat
Se simte magic timpul
Ce pentru el a înțepenit
Iar restul lumii-i scopul
Și, undeva-i, ușor grăbit
-Te uită, mă cobor la tine
La vocile ce tot mă strigă
Eu știu că nu-mi este bine
Dorind tot focul să învingă
Coboară-ncet spre lume
Oceanul încă spumega
Să caute frumosul nume
Căci viața toată tremura
Scotocind a sa privire
Acea lume necuprinsă
Simte-un colț pe o trăire
Din scânteia ne-aprinsă
Un castel mic și proscris
Cu trei turnuri demolate
Căzute pe-un câmp deschis
Mai ascund, trăiri uitate
Un morman uitat de pietre
Parcă-i geamul cu pervaz
Ce uneau inimi de zestre
Azi, al morților macaz
Sub o piatră veche ștearsă
Verde și cuprinsă de lichea
Iarba verde, foarte deasă
Îi ascunde acum, ceva
Poate fi cumva iubirea
Dulce fir ce-i rupt din ață
Poate fi și despărțirea
Cruntă ca o fortăreață
Resemnat într-o tăcere
Îndemnarea-i așteptând
Se mărește a sa durere
Ochi-n lacrimi înotând
Să îi sape tot mormântul
S-o găsească printre luturi
Îl reneagă legământul
El e tot și e de-a pururi
Neagra țarină îi spartă
Un schelet cu ochi căzuți
E al Cătălinei, tristă soartă
Ce de secole-s pierduți
Din trupul fin, ce este lut
Doar oase multe și ulcele
Frumos a fost de la-nceput
Acum, putreziciune și durere
Luceafărul ce arde, țipă
E întuneric, suferința sa
Mai plânge doar o clipă
La rana ce se închidea
Având o inimă prea frântă
Și-un capăt iar de drum
Durerea greu și-o împlântă
Speranța sa, ce este scrum
E omul învelit de-o clipă
Când derulează viața sa
Această lume-i tare mică
Sa săturat și n-o mai vrea
Spre ceruri greu privește
Fugind spre multe depărtări
Lumini și astre, îl dorește
Și-l vreau-n veșnice chemări
Privește scump la lună
De vreme ce ea-l dorea
O lume-a lor acum comună
Îi împlinise Karma grea
Și se ridică iar din greu
Spre lumea sa cerească
Va ști a străluci mereu
Pe drum să nu oprească
Zboară mereu pe drumul
Din noaptea ce e lungă
Dragostea veche este fumul
Ce vrea să îl distrugă
Va străluci Luceafărul
Mai trainic și mai bun
El va iubi doar luna
De pe inelul lui Saturn
E dragostea lor veșnică
Prin ghețuri e purtată
O stare dalbă, pașnică
De multe secole sudată
Tot Universul nu mai vrea
O dragoste prea efemeră
Între un om și înc-o stea
Mereu și veșnic frontieră
În noaptea lungă, veșnic rece
Dar fără stele și lumini
Luceafărul, mai poate trece
Privind pe noi, ca la străini
O dragoste ce se înfrățește
Unind și ape printre munți
Tot ea apoi împotmolește
În lumi bizare,slabe punți
,,Dintr-o clipită vrută
Și-un bob micuț de lut
Frumosul drag se uită
Prin rolurile de-nceput”
Drept de autor © 2009-2026 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania