Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    „Elena Ceaușescu era complet străină de cunoștințele de chimie.”

     

    Cristofor Simionescu s-a născut la 17 iulie 1920, în comuna Dumbrăveni, județul Botoșani (astăzi, în județul Suceava) și a murit la 6 august 2007, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din Iași. A absolvit Facultatea de Chimie Industrială a Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi” din Iași, după care a obținut titlul de doctor inginer și apoi pe cel de doctor docent în științe chimice. A fost profesor universitar, șef de catedră, director de studii, prorector și rector la același institut, director al Institutului de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” din Iași și șef al secției cu același nume. A publicat 31 de volume științifice și peste 700 de studii și articole originale de specialitate. A fost membru corespondent, membru titular, vicepreședinte și președinte cu delegație al Academiei Române, precum și președinte al Filialei Iași a Academiei Române. A primit titlul de Om de știință emerit (1969), Medalia de aur a Societății Americane de Chimie (1976), titlul de Doctor Honoris Causa al Institutului Chimico-Tehnologic din Sofia (1987), Ordinul Național „Steaua României” în grad de Mare Ofițer (2000) și titlul de Cetățean de Onoare al orașelor Salcea (2014) și Suceava (2015). În memoria sa, la Iași și București se desfășoară anual Simpozionul internațional „Cristofor Simionescu” (din 2008), Facultatea de Inginerie Chimică și Protecția Mediului a Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi” din Iași îi poartă numele (din 2013), ca și concursul tematic de chimie organizat anual aici (din 2013), iar Romfilatelia a emis un întreg poștal cu prilejul centenarului nașterii sale (2020).

    Cristofor Simionescu a fost un reputat savant de rezonanță internațională, specializat în domeniul chimiei macromoleculare. În anul 1976, a fost înlăturat din funcția de rector al Institutului Politehnic Gheorghe Asachi din Iași pentru că, într-o discuție înregistrată de Securitate cu Erwin Wickert, ambasadorul R.F.G. la București, a descris-o pe Elena Ceaușescu drept incultă și analfabetă. Referitor la acest subiect, la 21 septembrie 1991 mi-a acordat acest interviu:

    – Bună ziua, domnule profesor!
    – Bună ziua!

    – Ca unul implicat în povestea doctoratului Elenei Ceaușescu, vă rog să precizați câtă realitate și câtă fabulație există în ceea ce privește locul și modul în care l-a obținut.
    – Teza „sa” de doctorat a avut titlul Polimerizarea stereospecifică a izoprenului și a fost întocmită de un grup de cercetători de la Institutul de Cercetări Chimice ICECHIM București; ulterior, ea a „susținut”-o la Institutul Politehnic din Capitală, care i-a făcut cadou titlul de doctor în chimie. Precizez trei lucruri clare pentru toată lumea: nu i-am întocmit și nici nu i-am îndrumat teza și nu am făcut parte din comisia de doctorat.

    – Totuși, se spune că trebuia să o susțină la Iași.
    – Eu eram singurul conducător științific de doctorat în domeniul chimiei compușilor macromoleculari. Inițial, a existat intenția de a-și susține doctoratul la Iași, dar amorul său propriu nu-i permitea să vină aici ca să prezinte o teză; de altminteri, ea nici nu a prezentat vreodată teza. Comisia în fața căreia și-a „susținut”-o s-a întrunit, a discutat cu ea două-trei minute la o cafea, a semnat procesele-verbale și a declarat-o doctor. Așadar, niciodată Elena Ceaușescu nu și-a susținut teza de doctorat în sensul prezentării publice a lucrării. N-a avut vreo legătură cu Iașiul, niciun membru al comisiei nefiind ieșean, toți aparținând Politehnicii din București. Institutul Politehnic din Iași nu are niciun fel de amestec în această teză. Oricui mai are vreo nelămurire, îi pot oferi xerocopiile proceselor-verbale întocmite de comisie la acordarea acestui titlu.

    – Totuși, mi-e greu să cred că cineva putea deveni doctor, chiar și în perioada aceea, fără să cunoască nicio iotă chimie; cam cât credeți că știa?
    – Elena Ceaușescu nu știa chimie deloc; nu avea nici măcar studiile liceale. Ea a „făcut” direct facultate muncitorească la Politehnica din București și a învățat pe de rost câteva noțiuni generale de chimie, pe care le-a pierdut în timp așa cum pierde oricine, după un număr de ani, ceva învățat fără să înțeleagă. În diferite discuții și prezentări publice, se vedea clar că însăși pronunțarea cuvintelor și a nomenclaturii chimice trăda pe loc faptul că nu pricepea nimic. De altminteri, despre asta a scris foarte clar și academicianul Ilie Murgulescu: era complet străină de cunoștințele de chimie.

    – Legat de colaborarea cu Elena Ceaușescu, aveți să vă reproșați ceva?
    – E foarte greu ca cineva care privește cu ochii minții în trecut să nu tragă concluzia că ar fi putut realiza altfel o serie de lucruri, că le-ar fi putut evita pe altele neplăcute și că ar fi putut face mai puține concesii; dar, global vorbind și stând de vorbă cu conștiința mea, nu am să-mi reproșez greșeli de profunzime. Concesii, da; pentru slujirea școlii, pentru dezvoltarea științei și pentru credința nețărmurită pe care am avut-o întotdeauna față de Iași, a trebuit să fac, dar am refuzat acele demnități care m-ar fi compromis iremediabil.

    – Vă mulțumesc pentru lămuririle din interiorul acestui aranjament.
    – Cu multă plăcere!

    Florin Bălănescu



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5