Cu toate că în scurta dar zbuciumata sa viaţă paşii poetului Mihai Eminescu nu au ajuns vreodată la Paris, de 36 de ani statuia sa tronează la loc de cinste în Oraşul Luminilor. Amplasată nu departe de Universitatea Sorbona, într-un scuar aflat peste drum de Collège de France, în preajma Catedralei Ortodoxe „Sfinții Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail”, statuia lui Mihai Eminescu constituie un obiectiv important atât pentru românii trăitori aici, cât, mai ales, pentru cei din ţară, care ajung în marea metropolă ca simpli turişti sau cu alte scopuri. Realizată cu sprijinul Bisericii Ortodoxe Române din Paris şi a Ligii Culturale Române, statuia constituie un dar oferit Parisului şi locuitorilor săi, cu ocazia comemorării centenarului morţii lui Mihai Eminescu, de către românii trăitori în exil.

• Ideea marcării „Anului Internaţional Eminescu”, aşa cum a fost declarat anul 1989 de către UNESCO, ca o recunoaștere a universalității operei poetului român, prin organizarea unor manifestări de înaltă ţinută şi simţire românească, i se datorează profesorului Aureliu Răuţă, personalitate de frunte a exilului românesc, stabilit la acea dată în Spania.
• Cu câţiva ani mai devreme (1983), din iniţiativa profesorului Aureliu Răuţă fusese înfiinţată „Fundaţia Cultură Română“ din Madrid, care număra printre întemeietorii săi pe Vintilă Horia, Radu Enescu, Alexandru Gregorian şi monseniorul Alexandru Mircea. Aceeaşi Fundaţie organizase la Paris, în decembrie 1983, un simpozion cu tema „Românii între Apus şi Răsărit“, iar în luna iulie 1984 o altă reuniune intitulată „Ortodoxia şi Apusul“. Aşa că celebrarea centenarului poetului Mihai Eminescu la Paris, eveniment pe care intenţiona să îl marcheze  în iunie 1989, se potrivea de minune şirului de manifestări organizate în metropola de pe Sena.  
• Cum a început acest demers aflăm chiar din destăinuirea profesorului Răuţă : „Cu un an înainte de comemorare, adică încă din 1988, prin anunţuri înserate în ziarele şi revistele din exil, am comunicat românilor hotărârea Fundaţiei Culturale din Madrid de a comemora acest Centenar al morţii marelui nostru Poet cu toată măreţia şi demnitatea de care voiam şi puteam să dăm dovadă. Nu a fost lucru uşor. Prima mea deplasare la Paris, pentru a începe pregătirile, a avut loc la începutul anului 1988. Trebuie să mărturisesc că propunerea mea a fost atât de favorabil primită încă din primul moment“. 
• Ca urmare, la Paris s-a înfiinţat un grup de organizare din care au făcut parte numeroase personalităţi ale exilului românesc (Paul Barbăneagră, George Ciorăscu, Nicu Caranica, Theodor Cazaban, Silvia Bădescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Emil Cioran, Radu Enescu, Ioana Brătianu, Nicolae Balotă, Ion Vlad, Horia Stamatu, Octavian Vuia, George Bălan, L.M. Arcade, Marin Tarangul, Cicerone Poghirc, Alexandru Ghica, Mihai Mărculescu, Ionel Jianu, Pavel Chihaia ş.a.), care au avut mai multe întâlniri până au definitivat programul manifestării şi tematica expunerilor.
• Între timp, Aureliu Răuţă află de existenţa unei statui Mihai Eminescu realizată de un sculptor roman trăitor în sudul Franţei şi o nouă idee vine să întregească evenimentul: „Într-o zi din luna septembrie 1988, George Ciorănescu îmi telefonă de la München, unde locuia, că el cunoaşte un sculptor român, Ion Vlad, care în atelierul său de la Nisa avea o statuie în ghips a Poetului Mihai Eminescu şi că poate ar fi cazul să o vedem şi să o cumpărăm pentru a o dărui Parisului, o dată cu comemorarea pe care o pregăteam“.
• Fără să stea prea mult pe gânduri, Aureliu Răuţă pleacă la Nisa, însoţit de George Ciorănescu, Ileana Cotrubaş şi soţul acesteia, văd statuia, o plac pe loc şi solicită sculptorului să o finalizeze cât mai repede, pentru a putea fi dusă şi turnată în bronz la Carara (Italia).
• Mai rămânea de obţinut acordul autorităţilor franceze pentru alegerea şi pregătirea locului unde avea să fie amplasată statuia. Într-un interviu acordat cu ani în urmă regretatului ziarist Horia Alexandrescu, legat de acest aspect scriitorul George Astalos afirma următoarele: „Chiar că a fost o mare performanţă, pentru că, nu ştiu câtă lume cunoaşte acest amănunt, în Paris nu se poate pune statuia unui străin decât dacă a fost o mare personalitate politică sau un mare şef militar. Povestea statuii lui Eminescu este într-adevăr frumoasă. Creaţia aparţine lui Ion Vlad, un mare sculptor român din emigraţie, motiv pentru care a şi rămas, din păcate, prea puţin cunoscut în ţară. El a venit la mine într-o zi, prin anii 80, şi mi-a spus că are banii de sponsorizare, din partea unui alt român bogat, din Spania, pentru a turna lucrarea în bronz: un Eminescu splendid, de peste doi metri înălţime, turnat în Italia, pentru care trebuia să obţinem aprobarea unui amplasament. Când am găsit locul, lângă Biserica Ortodoxă Română din Paris, am început demersurile. 
• Şi cum făceam parte din Juriul Marelui Premiu de Poezie al Parisului, iar primarul metropolei era nimeni altul decât viitorul preşedinte Jacques Chirac, nu am ezitat să folosesc acest drum deschis de care beneficiam! Puţină lume ştie că domnul Chirac scria poezie pe ascuns, dar, potrivit unei cutume, nici un om politic nu are voie să publice nimic altceva decât lucrări de factură politică sau economică! Cert e că mă cunoscuse la Casa Poeziei din Paris, când mi-a destăinuit pasiunea sa tainică, după care m-a cooptat în juriul despre care vorbeam şi care acorda anual un premiu de 50.000 de franci. Următorul pas l-am făcut, însă, apelând la o prietenă actriţă, al cărei soţ lucra direct cu domnul Chirac, la Primărie. Iar de la aceasta am aflat un lucru uluitor, şi anume că viitorul preşedinte al Franţei avea o mătuşă de origine… română, de care era şi foarte apropiat. Am făcut cererea şi, în patru zile, domnul Jacques Chirac, singurul care era în măsură să ne aprobe amplasarea statuii, ne-a acordat mult râvnitul aviz!“.
• Ba, mai mult, „Primăria a onorat darul. Au transformat toată intrarea din faţa Bisericii româneşti, au plantat arbori, iar statuia au situat-o la dreapta străzii École, acolo unde se află şi statuile celor mai iluştri fii ai Franţei şi Europei“.
• Manifestările Centenarului poetului Mihai Eminescu s-au desfăşurat în intervalul 16-18 iunie 1989, la Sala Domus Medica din Arondismentul 7 al Parisului. Alături de Fundaţia Culturală Română din Madrid, la manifestări au mai participat alte opt asociaţii româneşti ale diasporei, dar şi cercetători de prestigiu ai operei eminesciene din toată Europa, fapt care l-a determinat pe scriitorul Vintilă Horia să le considere ca fiind „cel mai important eveniment din viaţa exilului“. 
• Prima zi a manifestărilor a debutat cu prezentarea unei expoziţii de cărţi de şi despre poetul Mihai Eminescu, urmată de Cuvântul de deschidere al profesorului Aureliu Răuţă şi mai multe alocuţiuni ale unor participanţi (Vintilă Horia, Emil Cioran, Rosa del Conte, Alvaro Rochetto, Dennis Deletant, Wolf Aichelburg şi Nicolae Iliescu). Totodată, Ioana Brătianu a dat citire mesajului trimis de Regele Mihai, în care acesta afirma că este „bucuros şi mândru să ştiu că-l comemoraţi pe marele nostru Eminescu… Cultura, adevărata noastră cultură, are nevoie de libertate. Pe Eminescu îl comemorăm în exil şi binevenit fie faptul că-l omagiem la Paris, oraşul-călăuză a culturii, Oraşul-Lumină pentru toţi poeţii lumii şi, mai cu seamă, pentru noi Latinii“.
• Au urmat două sesiuni de comunicări, prima, „Opera poetică“, condusă de către Sanda Stolojan (comunicări susţinute de Nicu Caranica, Dorin Tudoran, Alexandru Mircea, George Bălan, Octavian Vuia şi Nicolae Balotă), a doua, „Opera filozofică“, condusă de Vintilă Horia (comunicări susţinute de Theodor Cazaban, Radu Enescu, L.M. Arcade, Marin Tarangul şi Cicerone Poghirc).
• În debutul celei de-a doua zile, 17 iunie 1989, a avut loc masa rotundă cu tema „Eminescu, vizionar al lumii moderne“, coordonată de Paul Barbăneagră, în care s-au prezentat patru comunicări (Paul Barbăneagră, Vintilă Horia, Nicu Caranica şi Cicerone Poghirc). Aceasta a fost urmată de o altă masă rotundă, „Eminescu în traduceri“, sub coordonarea profesorului Aureliu Răuţă, în care au prezentat comunicări Nicu Caranica, Sanda Stolojan, Alexandru Ciorănescu, Alexandru Niculescu, Aureliu Răuţă şi Rosa del Conte. După pauza de prânz s-a desfăşurat sesiunea „Opera istorică“, coordonată de Niculae Iliescu, în care au fost prezentate ultimele nouă comunicări înscrise în programul manifestării (Ionel Jianu, Matei Cazacu, Adolf Armbruster, Pavel Chihaia, George Ciorănescu, Niculae Lupan, Alexandru Ciorănescu, A. Carageani şi Ion Halmaghi). Seara s-a încheiat cu un minunat spectacol muzical susţinut de Gheorghe Zamfir, inegalabilul artist care i-a fermecat pe toţi cei prezenţi cu naiul său fermecat.
• Dimineaţa zilei de 18 iunie 1989 a debutat cu Sfânta Liturghie, oficiată la Biserica Ortodoxă Română din strada Jean de Beauvais de către un sobor de preoţi, avându-l în frunte pe părintele Mihai Costandache, preotul paroh al Bisericii. La finalul slujbei, întreg alaiul de participanţi s-a îndreptat spre locul în care fusese amplasată statuia lui Mihai Eminescu, pentru a participa la momentul culminat al manifestărilor: inaugurarea monumentului. Aici, după un scurt discurs al profesorului Aureliu Răuţă, care a subliniat faptul că „prezenţa lui Eminescu capătă o extraordinară valoare simbolică pentru noi toţi, pentru că în el ne regăsim toată durerea neamului nostru, răspândită în sufletele noastre ale tuturor“, a urmat sfinţirea statuii, de către acelaşi preot paroh Constandache şi, în aplauzele entuziaste ale tuturor celor prezenţi, momentul mult aşteptat al dezvelirii acesteia. 
• La final, cuvântul le-a fost acordat domnului Pierre André Perissol, consilier al Primăriei Paris (cel care a preluat simbolic darul făcut de comunitatea românească), sculptorului Ion Vlad, autorul statuii Poetului şi profesorului Alexandru Ciorănescu, ultimul pentru „a face o încercare de încadrare a acestui moment eminescian în ambianţa culturală a tradiţiei Oraşului-Lumină“.
• Statuia lui Mihai Eminescu, operă a lui Ion Vlad realizată în colaborare cu arhitecta Ileana Sassu, apare ca un trunchi de copac firav din care răsare Poetul, el însuși un trunchi de bronz cu privirea spre cer… Ține în mâini o carte, în care poți citi primele versuri ale poeziei „Odă (în metru antic) ”, iar fiecare pagină este într-o altă limbă: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată; / Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, / Ochii mei nălţam visători la steaua /  Singurătăţii.”
• Înaltă de 2,20 m, statuia „îl înfățișează pe Mihai Eminescu într-o ipostază lirică, chipul său expresiv întors spre cer și inspirație, cărți sub un braț, picioarele goale simbolizând smerenia lui. Elemente mai neobișnuite, îmbrăcămintea lui evocă o armură fracturată sau firmituri ale sărăciei, ale boemiei, în timp ce o frânghie îi înconjoară talia. Cele două ramuri lungi care încadrează sculptura se referă la ideea de natură, motiv recurent în opera lui Mihai Eminescu”.
• În partea de jos a statuii, sub picioarele Poetului, este înscris cu litere mari EMINESCU, iar pe o laterală a acesteia se pot citi două versuri din poezia lui George Cosbuc, „Decebal către popor”: „Viata e un bun pierdut / De n-o trăiesti cum ai fi vrut”.
• Statuia este fixată pe un soclu de marmură gros de 50 cm, pe care au fost montate trei plăcuţe. Pe partea din faţă a soclului a fost dăltuit numele EMINESCU cu litere mari, alături de care se află o plăcuţă bilingvă, cu efigia poetului şi următoarea inscripţie (tot cu litere mari): „Mihai Eminescu / (1850-1889) / Le plus grand poète roumain, le dernier romantique européen, propagateur de la culture roumaine, dont l’oeuvre est diffusée dans 64 langues et cultures du monde. / L’Église Orthodoxe Roumaine-Paris / Ligue Culturelle Roumaine / 15-VI-2009”.
• Pe părţile laterale ale soclului au fost montate alte două plăcuţe având inscripţia „MIHAIL EMINESCU / POETE, PHILOSOPHE / LE GENIE ROUMAIN. / 1850-1889”, respectiv  „ION VLAD sculpteur / ILEANA SASSU architect / ASCENSION MAORTA  / AUREL RĂUTĂ  donnateurs / FONDERIA ARTISTICA VERSILIESE PIETRA SANTA”.
• Ca totul să fie aşa cum se cuvenea memoriei Poetului, cu prilejul comemorării centenarului morţii acestuia, Aureliu Răuţă şi Ion Vlad, primul în rol de mecena, al doilea de realizator, au realizat şi o medalie din bronz dedicată lui Mihai Eminescu, prima, pare-se, care ar fi apărut în afara graniţelor ţării. Pe aversul medaliei este imprimată masca mortuară puternic stilizată a Poetului, însoţită de menţiunea în semicerc „EMINESCU” şi anii milesimi 1850-1889. Pe revers, în partea stângă a fost imprimată o casetă cu 16 pătrate ce cuprinde inscripţia „1889-1989 CENTENAR”, iar pe o coloană verticală, formată tot din pătrate, a fost gravat numele „EMINESCU”. O medalie rară, una dintre cele mai preţioase piese ale tematicii eminesciene, după care tânjesc mulţi colecţionari astăzi.
• Manifestările organizate la Paris pentru comemorarea centenarului morţii poetului Mihai Eminescu au continuat în seara zilei de 18 iunie 1989 cu un spectacol de înaltă ţinută artistică, în care patru dintre marii cântăreţi români aflaţi în exil, Ileana Cotrubaş, Viorica Cortez, Ion Piso şi Ion Pântea, au interpretat numeroase cântece compuse pe versuri eminesciene. Astfel s-au încheiat cele trei zile de înaltă simţire românească, în care toţi cei prezenţi, organizatori, participanţi activi sau simpli privitori, chiar dacă aflaţi vremelnic departe de ţara natală, au adus un binemeritat omagiu şlefuitorului limbii române, celui care a înălţat-o pe culmi neatinse până la el.

Ionel Novac