Necesitatea unei noi formulări în critica literară de la noi, implică afirmarea dreptului la existență a unor noi orientări originale, excluzând ideologia politică folosită de așa ziși corifei ai critici literaturii române care au contribuit la promovarea realismului socialist. E necesar ca noua critică să se axeze în mod esențial pe deplasarea de la ideea literară, care uneori promova o ideologie politică, la textul literar. În acest context această glisare de la un pol la altul, presupune numeroase precizări de ordin intențional și mai ales teoretic, și exprimate cu toată claritatea, nu așa cum s-a folosit în perioada optzecistă în care se spunea că ideea era absconsă, lăsând cititorul să ghicească ce a dorit să spună poetul sau scriitorul. În starea actuală, critica românească încă bâjbâie între a fi un partener dialectic real al dialogului critic internațional, folosind reminiscențele întrebuințate în critica de direcție a realismului socialist. E necesar să fie ridicată critica românească de la particularul realismului socialist cu reminiscențele rămase în „Istoriile” publicate până acum, de la o conjunctură românească specifică „firului roșu” impus de sovietici, adică de ruși, la o teorie și metodologie critică universal-generală-care să fie baza obiectivă a realități prezentului, incluzând și literatura română din diasporă.

În contextul acesta, nu doresc să apăr „Istoriile”, de care făceam vorbire, dar acestea narau operele pe care le aveau la îndemână. Toate fiind scrise în perioada regimului criminal-comunist, fiind scrise de scriitori care erau propagandiștii acelui regim de tristă amintire, și a căror opere propăvăduiau realismul socialist, chiar dacă unele din ele încercau cu disperare, să-l ocolească, dar ideologia marxist-leninistă se țineau de ele ca un scai. Autorii acelor tomuri, numite pompos „Istorii “, chiar scrise după 1990, au omis să includă în paginile lor democratica literatură română din diaspora. Fapt ce mă face să spun că acei critici erau și sunt și ei impregnați, fără voia lor, cu „virusul” ideologiei realismului socialist, și al doctrinei marxist-leniniste. Fapt ce se perpetuează în generațiile viitoare.

Acest fenomen este o adevărată molimă ideologică strecurată în „trupul” democrației. Ridicarea de la particular la general, de la o conjunctură românească specifică specifică la o teorie și metodologie critică generală- întreaga demonstrație pe care o fac încearcă s-o dovedească-are ca punct de plecare baza obiectivă a acestor realități din cadrul istoriei literaturii noastre de astăzi. Fără a nega contribuțiile efective, valoroase, ale criticii românești de tip „tradițional”, cărora le aduc un omagiu, critica ideilor literare înțelege să reacționeze împotriva tendințelor ideologice și empirice, „naive”, a l etat sauvage, din perioada regimului de tristă amintire sau acum în perioada când bâjbâim să înțelegem ce este adevărata democrație. Fiindcă critica actuală, încă, nu este orientată, este lipsită de principi, de metode sistematice, de idei simple și limpezi. Situația este complicată, cu cât criticul literar din zilele noastre este confruntat cu o enormă cantitate de noi informații literare, sub forma unei adevărate mase și avalanșe de teze, metode, modele de analiză,.
În condițiile de astăzi când țara noastră merge pe un drum democratic, părăsind cu greu mentalitatea comunistă, încerc să ofer un program și un sistem critic, practic un discurs al unei noi metode critice, părăsind, fără regret, ideologia realismului socialist. E necesar ca, în cazul nostru, critica de la noi să devină un partener al dialogului, prin reformulări și introducerea unor necesități spirituale românești actuale împletite cu noile orientări ale critici de pe mapamond, să poată întrevedea și formula numeroase ipoteze, probleme și soluții personale originale măcar în intenție. În acest contest nu trebuie să neglijăm constantele literare sub diferite forme, cum sunt motivele, imaginile ancestrale, simbolurile, elementele simbolistice, mitologiile arhaice de-a lungul evoluției literaturii s-a observat un fenomen că aceasta evoluează de la constante spre inconstante, de la invarianță spre varietate, de la stereotipie la monotipie. (…) Istoria și critica literară din România trebuie să re-evalueze scriitorii români din Diaspora și să-i introducă în circuitul istoric literar contemporan românesc. În Spania am simțit alături de poeții româno-spanioli, că am ajuns pe pământul liric românesc al peninsulei iberice „sfințit cu sânge valah”. Literatura română se cuvine să iasă din izolarea granițelor statale și să se îndrepte spre patria extinsă a românilor din Diaspora. Eu știu deja că acolo unde se scrie și se vorbește românește literar este patria mea”. Mie nu-mi rămâne sarcina decât să concluzionez: e nevoie de o nouă Istorie a Literaturii Române fără ideologie politică care să cuprindă toți scriitori români de pe toate meridianele lumii, din toate timpurile, iar scriitorii care au scris în spiritual realismului socialist să fie trecuți la capitolul „scriitori minori”. Operele lor fiind un pericol pentru educația generaților viitoare.