Puține instituții din viața literară românească postdecembristă au fost învăluite într-o aură de discreție atât de suspectă precum Fontul Literar al Uniunii Scriitorilor. Creat cu un scop nobil – sprijinirea scriitorilor aflați în dificultate materială – acest fond a ajuns, în timp, un exemplu grăitor despre cum buna-credință instituțională poate fi devalizată prin lipsă de responsabilitate, complicități tăcute și o gravă eroziune a eticii profesionale.

Fontul Literar nu a fost o donație, nici o recompensă simbolică pentru merite literare, ci un sistem de împrumut, bazat pe încredere, solidaritate de breaslă și, implicit, pe obligația morală și contractuală a restituirii sumelor primite. Or, tocmai acest principiu fundamental a fost încălcat în mod repetat, de-a lungul anilor, de un număr deloc neglijabil de beneficiari care nu au mai returnat împrumuturile, fără explicații publice, fără asumare și, mai grav, fără consecințe.

Problema nu este doar financiară. Ea este una morală și simbolică. Într-o breaslă care revendică frecvent un statut de conștiință critică a societății, refuzul de a onora un angajament asumat lovește direct în credibilitatea scriitorului ca figură publică. Ce valoare mai au discursurile despre dreptate, adevăr, demnitate sau memorie, când ele sunt contrazise de fapte concrete, verificabile, dar convenabil trecute sub tăcere?
Mai grav este că această tăcere nu a fost una accidentală. Ea a fost, în multe cazuri, instituționalizată. Lipsa unor rapoarte publice clare, absența unei liste transparente a debitorilor, evitarea sancțiunilor statutare sau morale au creat un climat de impunitate. Unii dintre cei care nu și-au restituit împrumuturile au continuat să beneficieze de vizibilitate, funcții, premii sau poziții de autoritate simbolică în interiorul Uniunii Scriitorilor, fără ca această contradicție flagrantă să fie discutată onest.

Astfel, Fontul Literar a fost transformat, în anumite situații, dintr-un instrument de solidaritate într-un mecanism de privilegiu, accesibil mai degrabă celor bine ancorați în rețelele de influență decât scriitorilor realmente aflați în nevoie. Cei care au restituit sumele – adesea cu mari sacrificii – au fost, paradoxal, dezavantajați, în timp ce restanțierii au fost protejați de un zid al complicității colegiale.
Această stare de fapt ridică o întrebare esențială: mai poate Uniunea Scriitorilor pretinde autoritate morală, atâta vreme cât nu își clarifică propriile derapaje? Lipsa unei asumări publice nu afectează doar imaginea instituției, ci și pe cea a literaturii române ca spațiu al valorilor și responsabilității civice.
Un gest de normalitate ar fi publicarea unei situații clare a împrumuturilor acordate, a celor restituite și a celor neachitate, însoțită de explicații și, acolo unde este cazul, de măsuri reparatorii. Nu din dorință de linșaj public, ci din respect pentru membrii corecți ai breslei și pentru ideea însăși de solidaritate profesională.

Literatura nu trăiește doar din metafore, ci și din fapte. Iar scriitorul care își onorează cuvântul rămâne, indiferent de valoarea operei sale, mai credibil decât cel care se ascunde în spatele tăcerii instituționale. Curățenia morală nu este un lux etic, ci o condiție minimă de supraviețuire a unei bresle care vrea să fie luată în serios.

Al.Florin Țene