Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

EUGEN DORCESCU – «UN  ÉCRIVAIN  PAS COMME  LES  AUTRES»

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.10 (142), Octombrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


EUGEN DORCESCU – «UN  ÉCRIVAIN  PAS COMME  LES  AUTRES»

Primit pentru publicare: 25 Oct. 2020
Autor: Silvia Gabriela ALMĂJAN, Timișoara
Publicat: 28 Oct.  2020

©Silvia Gabriela Almăja, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

SILVIA – GABRIELA ALMĂJAN,  EUGEN DORCESCU – «UN  ÉCRIVAIN  PAS COMME  LES  AUTRES»
 [Eugen Dorcescu, ADAM. Pagini de jurnal (2000-2010),  Editura Mirton, Timişoara, 2020]

I  

Odată cu parcurgerea celui de-al doilea volum – de „pagini de jurnal”, sugestiv intitulat ADAM, semnat Eugen Dorcescu, se poate sublinia, pe bună dreptate, unicitatea Domniei Sale în dublă ipostază: ca om și ca scriitor. Marele critic literar George Călinescu afirma: ,,Ce este scriitorul? Un creator de monumente morale făcute cu spiritul și cu mâna”, remarcă relevantă, mai ales acum, când am în față monumentalul volum ADAM. Pagini de jurnal (2000-2010) de Eugen Dorcescu.

Tomul este dedicat soției poetului, Mirela-Ioana Dorcescu, pentru care a scrie despre Eugen Dorcescu înseamnă mai mult decât pasiune, bucurie, provocare. Domnia Sa afirmă la finalul Notei editorului că ,,realizarea celor două ediții critice – a Nirvanei. Cea mai frumoasă poezie (2015) și a Jurnalului lui Eugen Dorcescu, vol I-II (2020) – reprezintă nivelul cel mai înalt de performanță în domeniul editării de carte”. Aflăm astfel că însemnările zilnice din perioada 1990-2013 nu au putut fi transcrise și publicate integral, din cauza vastității manuscriselor. Cele două volume, reprezentative pentru viziunea existențială și artistică a lui Eugen Dorcescu, sunt în consonanță cu opera sa lirică, mai afirmă autoarea acestei ediții critice.

La o primă lectură, se constată vehemență în căutarea unui loc în ,,poporul lui Dumnezeu”, realizarea unor portrete memorabile, citate din Sfintele Scripturi și multe alte elemente menite să confere valoare unui text mai curând creativ decât confesiv.

Impresionează nu doar conținutul, ci și aspectul volumului – o bijuterie literară. Pe coperta I – Eugen Dorcescu, portret în bronz de Aurel Gheoghe Ardeleanu – imagine sobră, impunătoare, contemplativă, ce ascunde în străfundul ființei căutări, numeroase întrebări, cugetări asupra lumii, a rostului pe pământ. Opera de artă redă nu neapărat cum arată, ci cum trăiește, de altfel, poetul Eugen Dorcescu. Apoi – Adam, creația lirică ce deschide volumul și care îi corespunde Templierului din primul volum. Compozițional, constatăm existența a trei capitole – ABBA, PATER; GENITRIX; ADAM – denumiri dintr-o limbă de uriaș prestigiu cultural, ca, de altfel, şi în volumul I. Dar, încă din Nota editorului este remarcat faptul că, în ciuda similitudinilor de ordin structural, ADAM. Pagini de jurnal (2000-2010) este o carte ,,autonomă, cu alte nuclee semantice”, cu personaje bine conturate, cu stări contrastante, cu indicații orare.

Adam, conform Vechiului Testament, a fost creat de către Yahweh Elohim din pământ, ,,după chipul și asemănarea Sa”, în ziua a șasea a creației. Poate fi privit ca fiind prima persoană, dar și ca simbol al creării omenirii. Simbolistic vorbind, Adam reprezintă și păcatul originar, pentru care a primit drept pedeapsă divină alungarea din Rai. În cazul de față, Adam desemnează ființa în căutarea Ființei, încercarea de cunoaștere, de înțelegere, de autocunoaștere și de autocontemplare. Puțini sunt ,,cei aleși”, nu oricine este apt a intra în dialog cu propria ființă și nu mulți sunt preocupați într-atât de cunoaștere, critică și autocritică.

Durerile pricinuite de necazurile vieții, dezamăgirile sunt prilej de meditație. De multe ori, omul se simte copleșit. Se zice că ,,ceea ce nu te omoară, te întărește”. Adevărat, ne simțim purificați, șlefuiți după anumite experiențe, însă, uneori, precum zgura care se depune pe coșul caselor, tot astfel necazurile, supărările înnegresc pereții sufletului. Am remarcat multe astfel de momente în volumul ADAM. Pagini de jurnal (2000-2010).

II

Cele trei părți: ABBA, PATER (duminică, 2 ianuarie 2000 – marți, 27 septembrie 2005), GENITRIX (duminică, 2 octombrie 2005, ora 9:15 – sâmbătă, 29 septembrie 2007, ora 19) și ADAM (marți, 2 octombrie 2007, ora 8:35 – luni, 13 septembrie 2010, ora 14:10) conțin însemnări realizate în 10 ani.

Debutul acestui volum amintește de citatul din incipitul celui dintâi («Noi vom muri și vom fi ca apa vărsată pe pământ, care nu se mai poate aduna. Dumnezeu însă nu voiește să piardă sufletul»). E vorba de conștientizarea morții, de acceptarea ei: ,,Niciodată nu va mai fi trecerea de la 1999 la 2000. Niciodată nu vor mai fi ziua de ieri, ziua de azi. Secolul pe care tocmai l-am început e cel în care voi muri”.

Trecerea în alt secol înseamnă, pentru un creator, prilej de meditație artistică: ,,M-am trezit cu un gând, pe care va trebui să-l aprofundez. Anume, un poet important nu scrie despre om: privit în sine, omul e prea mărunt pentru a fi subiectul unei mari poezii; la fel, un poet important nu scrie despre Dumnezeu: om fiind, nu-L poate cuprinde și, închipuindu-și că poate, cade în trufie, ratându-și poezia. Un poet important scrie despre relația (tainică) dintre Dumnezeu și om (ca făptură). Despre misterul acestei relații, despre drama și splendoarea ei. Astfel, poezia lui e și adevărată, și profundă, și perenă”.

Aceeași societate coruptă, cu personaje ciudate, cu imoralitate, cu elemente ce provoacă greață: ,,O greață cumplită, fizică și morală, mă sufocă. Cine mă va scoate din amărăciunea aceasta? Cine, în afară de Dumnezeu?” De unde – zbuciumul sufletului: ,,Sufletul meu e un vaier. Sufletul meu e aidoma vântului ce bântuie, gemând, în jurul casei, pe cărările nevăzute ale văzduhului… Ori trăim, ori murim – e cam același lucru. Nu există nici viață, nici moarte, ci o taină, care le cuprinde pe amândouă și pe care o intuiesc, din când în când”.

Dezamăgirile vieții sunt multiple, toate încep cu ,,dacă”; strada prezintă același spectacol macabru, cu ,,lume săracă” și ,,chipuri ofilite”, iar singurătatea atinge cote maxime: ,,Cine sunt eu? Ce sunt? Un suflet solitar, în singurătatea infinită. Nu mai am pe nimeni. Câteodată mi se pare că m-am desprins și de mine însumi”.

Meditațiile uimesc prin profunzimea lor, prin adevărul exprimat. De pildă: ,,Un artist adevărat este expresia unui paradox: pe de o parte, dorește succesul; pe de alta, nu-i pasă absolut deloc de succes. De aceea, el nu face compromisuri de niciun fel pentru a atrage atenția cuiva. Goana după glorie e semnul puținătății talantului. Acesta e un dar, un mister, își e suficient sieși. Se exercită, potrivit voinței Celui care împarte oamenilor toate darurile”.

Dacă în partea a doua a volumului dominantă este imaginea mamei, în prima parte – intitulată ABBA, PATER –, figura tatălui se află în centrul atenției. Zbuciumului pentru aflarea tainelor spirituale i se adaugă grijile, frământările cotidiene: ,,Ce vom face, la iarnă, cu bătrânii? Mergem noi acolo? Vin ei aici? Cum s-o duc pe Oli în frig, departe de medici, cum s-o supun efortului pe care îl implică o eventuală deplasare și consecințele ei? Eu însumi pot rezista (fizic și psihic)? Această neliniște perpetuă mi-a stors nervii. Apoi, de unde bani?”

Preocupat mereu de soarta părinților, vizitele la Stroiești (pentru a se asigura că sunt bine și au de toate) sunt dese. Simte bucurie, căci ,,Mama și tata arătau bine. Activi, lucizi, cu suficientă energie”, dar în aer plutește tensiunea, trădarea, amărăciunea cauzată de trufia fratelui cu aere de stăpân în casa părintească. Nedreptatea e crudă, doare, e frustrant să fii dat la o parte, să nu ți se ceară părerea măcar în legătură cu casa părintescă. Și nu pentru avuții, ci pentru valoarea sentimentală a locului. ,,Camera dinspre apus” nu e ,,cea de la stradă”, iar sentimentul de înstrăinare – evident.

Gustul amar provocat de singurătate și de o lume mârșavă naște dorința de a crea ,,o existență utopică, pe trei trepte” – ,,dezgustul de realitatea curentă și abandonarea ei; viața în căsuța de lemn; incinerarea”.  Chemarea spre Cel Veșnic alungă spaima. E recunoscută greșeala, dar și neputința de a i se sustrage. Preocupările literare mai atenuează amărăciunea.

Cu o luciditate impresionantă, cu hotărâre, cu forță a conștiinței, scriitorul Eugen Dorcescu este capabil să înlăture persoanele de calitate îndoielnică. Trăind o viață cinstită, purificată, riguroasă din multe puncte de vedere, atunci când îi sunt înșelate așteptările, știe să fie ferm, să îndepărteze răul, să-l stârpescă întocmai cum Iisus alunga vânzătorii din templu. ,,Și a intrat Iisus în templu și a alungat pe toți cei ce vindeau și cumpărau în templu și a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor care vindeau porumbei. Și a zis lor: Scris este: «Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceți peșteră de tâlhari!»” (Matei 21, 10-13).

Interesantă este concepția că, dacă încerci să refulezi melancolia, disperarea, ele apar ,,în vis, în poezie, în proză, în comportamentul cotidian, în grai, așa cum răsar lăstarii peste patul germinativ, format, în timp, din crengi uscate, frunze și ierburi. Mă înfior când privesc – metaforic vorbind – în abisul din mine însumi”. Sau – ,,timpul gonește tot mai iute, goana lui, epuizarea lui au devenit vizibile” = ,,Fugit irreparabile tempus!” (Vergilius).

În ciuda tuturor similitudinilor structurale dintre primul volum și cel de-al doilea, acesta din urmă conține mai multă meditație filosofică, este mai profund, naratorul fiind mai implicat în descoperirea sensurilor cu privire la lucrurile esențiale. De exemplu: ,,Mare pedeapsă este viața!”; ,,… toate se șterg. Rămâne eul, singur, în fața esenței. E un sfârșit? Un început? Nimeni nu poate răspunde”; ,,Necruțătoare, veșnic nepătrunsă și surâzătoare, viața, moartea (acest întreg, în aparență contradictoriu, chiar antagonic) merge înainte”. ,,Aceasta e viața: o moarte înceată. Mă refer la viața pământească, desigur”. Sau, așa cum spunea și Eminescu: ,,Geniul – o nefericire” =  ,,Geniul este paradoxala intimitate creatoare dintre poet și moarte… Viața este un rău. Moartea este un rău. Este o nenorocire să te naști… ”

Senectutea este capricioasă. Părinții, ajunși la o vârstă respectabilă, sunt adeseori dificili, nehotărâți, ,,această teroare psihică, a neputinței, a bătrâneții solitare, îi chinuie”. Îi doresc pe copii în preajmă, dar, odată ajunși lângă ei, brusc îi alungă prin remarci, prin atitudini, prin gesturi ofensatoare.

Călătoriile (în Germania) prilejuiesc uneori bucurie, alteori melancolie, dezamăgire, iar mai târziu, în partea finală a jurnalului, dobândesc conotații aparte. De pildă, Drumul spre Tenerife este unul inițiatic. Drumurile Timișoara – Stroiești – Timișoara sunt vlăguitoare. Inserțiile metaforice sunt ca o oază în deșert – ,, Soarele și-a potolit văpaia. Coboară în cenușa orizontului”.

Vestea morții tatălui, consemnată sâmbătă, 19 aprilie 2003, e copleșitoare – ,,E o cumpănă, o bornă ziua de azi. A MURIT TATA! Dumnezeu să-l odihnească în pace!” După acest eveniment răvășitor, e timpul pentru o discuție cu fratele. Poetul renunță la drepturile ce i se cuvin, dar formulează trei condiții: să poată merge acolo oricând, Alina și familia ei să-și poată petrece concediul acolo și să-i fie permisă fixarea unei plăci memoriale pe zidul casei.

Durerea e resimțită până-n cele mai adânci cotloane ale inimii: ,,Mă bântuie amintirea mamei, privirea ei concentrată, încercând să pătrundă înțelesul lucrurilor, îl văd pe tata, mort, întins, între flori și lumânări, cu ochii lui albaștri, îngrozitor de închiși, aud chemările nenumărate ale păsărilor, zăresc veverița ce zburdă prin curte, am dinainte Poiana, Râul, copacii plini de floare. Casa. Aud clopotul, toaca… Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi, păcătoșii!”  Poiana, râul, casa, copacii, toaca sunt elemente foarte importante pentru universul dorcescian. Nu întâmplător sunt scrise uneori cu majusculă. Le regăsim cu acest artificiu grafic și în opera lirică, nu doar în paginile de jurnal.

La pomană – o întâmplare ciudată, o apariție sau un mesaj divin? ,,Preotul Mihai a sfințit bucatele, iar mesenii, decenți, reculeși, au început să se înfrupte din ce li se oferea. Eu și frate-meu am rămas în picioare, lângă preot, supraveghind buna desfășurare a pomenirii. La un moment dat, privind eu înspre celălalt capăt al mesei, am văzut un bărbat, complet necunoscut, un străin, îmbrăcat sărăcăcios, așezat mai la o parte, pe un scaun ce nu știam să fi fost liber. L-am contemplat îndelung. Umbra vişinului îl acoperea parţial, ceilalți nu păreau a-l observa, iar el nu lua în seamă pe nimeni. «Un drumeț», mi-am zis. «A văzut poarta deschisă, a înțeles că e o pomană și a intrat. Bine a făcut». M-am desprins de grup și m-am îndreptat spre sufragerie, cu gândul să-i duc străinului un suc de portocale. Când am revenit, omul acela dispăruse. Rămăsese un scaun neocupat, la capătul mesei. Și, pe masă, la marginea marginii, o fărâmă de pâine, lângă un pahar de vin, băut pe jumătate…”

Situația țării este dificilă – amenințată de ,,psihopați, prostovani, ticăloși”, cu analfabeți, prostituate, furturi, droguri. În opoziție cu aceștia, sunt și oameni dintr-o altă categorie: ,,Al. Philippide, Marin Preda, Ștefan Bănulescu, Mircea Ciobanu, Cezar Baltag, Mihai Gafița și Ovidiu Cotruș. Un alt reper: A.E. Baconsky. Mai târziu – G.I. Tohăneanu, Ion Arieșanu, Laurențiu Ulici. Apoi, Adriana Iliescu, Virgil Nemoianu, Marian Popa, Valeriu Anania. Și alții, desigur”.

Vizitele la Stroiești, care altădată erau prilej de bucurie, acum sunt nedorite. Spațiul copilăriei a fost ,,otrăvit”. Stresul, învinovățirile, lamentările, reproșurile au ,,surpat” dorința de a revedea ,,Poiana, Pârâul, Râul, Zăvoiul, Dealul, Pădurea”, cândva atât de îndrăgite.

Visul, alt cuvânt-cheie, alt simbol în creația lui Eugen Dorcescu, prezent în ambele volume: ,,L-am visat pe tata. Eram la Stroiești, în pridvor, eu și Oli, și deodată am auzit (și mi s-a spus) că cineva strigă insistent la poartă. M-am uitat și l-am văzut pe tata. Mă striga pe nume, tare și repetat. Am coborât scările, deși eram îmbrăcat sumar, el a venit dinspre poartă și ne-am îmbrățișat lângă trepte. […] Tata a urcat scările, a intrat în pridvor și s-a interesat de păsări (întotdeauna l-au preocupat), ceea ce ne-a făcut să zâmbim…”

Orașul-cetate (Timișoara) este înfățișat ,,letargic – … întins în câmpie, răvășit de soare, aidoma unei lubenițe sparte. Timișoara e o urbe ce te vrăjește, te prinde în mrejele frumuseților sale calme, lente, contemplative”, dar, totodată, e privit și ca o rampă de lansare pentru temperamentele puternice venite dinspre Ardeal sau Oltenia.

Imaginea mamei apare mai bine conturată în următorul capitol, însă, și în finalul acestuia, cititorul observă o forță tiranică, o plăcere sadică a mamei de a-i ține aproape pe cei din jur, cu ipohondrii, de a-i determina mereu să acționeze potrivit planurilor sale.

III

Și totuși… mama! Cât de des apare acest portret în operele scriitorilor! Dacă e să privim doar la nivelul literaturii române – la George Coșbuc, mama e înfățișată torcând, alături de două fete, într-o ,,căscioară”, așteptându-și fiul; la Eminescu – ,,O mamă, dulce mamă, din negura de vremi/Pe freamătul de frunze, la tine tu mă chemi”, Ion Creangă și-o amintește ,,plină de minunății”; Ioan Slavici afirmă: ,,Priveam întotdeauna în ochii ei când voiam să fac ceva; eram stăpânit cu desăvârșire de sentimentul că acolo unde e mama mea nu mi se poate întâmpla niciun rău”; Tudor Arghezi o numește ,,mamă bună/mamă mică”, iar lista poate continua cu portretul ,,Măicuță bătrână/Cu brâul de lână” din Miorița, cu alți mari scriitori – Barbu Ștefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuță, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Lucian Blaga etc.

Așa cum ne-a obișnuit și până acum, scriitorul Eugen Dorcescu este total diferit. Domnia Sa aduce cu îndrăzneală cugetări adevărate despre mamă. Își iubește și respectă părinții, pentru că iubește și se străduiește să împlinească mereu porunca divină, dar nu se sfiește să spună adevărul. ,,Mama așteaptă să se întoarcă la casa ei. Odată ajunsă acolo, va începe, mai mult ca sigur, presiunea obișnuită asupra celor apropiați. De ani mulți durează această pendulare […] Mama dorește, cu ferocitate, să trăiască, dar nu-și asumă viața. Trăiește netrăind. Sunt nedrept oare? Nu judec. Vreau să pricep, să descifrez, cât de cât, misterul acestui suflet. Care e sufletul mamei”.  Sau: ,,Astăzi, a sunat mama, pe la ora 11. A început, de bună-seamă, cu un reproș (De ce n-am telefonat?) și a continuat cu o jelanie (Ce bolnavă este ea!). Apoi, am aflat că Angelica îi gătește, că Măruța o aprovizionează, că frate-meu va sosi în curând să o ia la București. M-am gândit, adesea, că mi-ar fi imposibil să locuiesc mai mult de câteva zile la Stroiești. Cred că n-aș suporta, cred că aș muri, dacă ar trebui să rămân acolo șase luni sau, mă rog, un an”. Totuși, găsește o explicație tuturor acestor capricii din partea mamei – consecința morții primului ei copil, o posibilă depresie netratată.

Nu doar mama, ci toate personajele sunt conturate într-o manieră modernă, fratele scriitorului, eul narator, tatăl, Dana, Oli, Mina. În Nota editorului, Doamna Mirela-Ioana Dorcescu remarcă existența unor expresii cu rol de propulsare: «Béni soit-Il», ,,Nunc stans”, ,,Sic transit gloria mundi”. Acestora li se adaugă inserțiile referitoare la tehnicile scriiturii –  ,,L’histoire…, așa cum se înfățișa înainte de această nouă reluare, cu titlul ei franțuzesc, dar cu puțin text franțuzesc în interior, era emfatică. Titlul trebuie să se justifice prin text, și invers. Acum, introducerea citatelor franțuzești pune titlul în acord cu textul. Totodată, creează o tensiune aparte, și un risc, fiindcă textul românesc este obligat să suporte prezența unor pasaje celebre, care, dacă n-au un mediu rezistent, pot coroda enunțurile din jur. Așadar, inserția trebuie să se facă firesc, să fie impusă de discursul românesc; iar, pe de altă parte, acest discurs trebuie să încerce a fi, dʼune manière ou dʼautre, la înălțimea intelectuală, morală, estetică, a inserturilor, chiar dacă (sau, mai degrabă, fiindcă) între cele două paliere se instituie, deseori, un fel de paralelism. Oricum, eu lucrez spontan, dar nu la întâmplare. Eul profund supraveghează totul și decide… ”

Copilăria este evocată cu nostalgie – ,,Ce echilibru, în acele vremuri de crunt dezechilibru social și moral. Tata și mama nu se certau, nu se neglijau, nici în particular, nici în public, erau, amândoi, de o moralitate desăvârșită”. Fiind o familie de intelectuali, nu s-au împotrivit dorinței adolescentine a fiului Eugen de a-și petrece unele nopți senine, înstelate, la râu, într-o deplină libertate de cugetare, de contact cu natura și cu sine însuși. ,,Mi-au spus doar atât: «Să fii atent, să ai grijă…» Eram atent. Chiar foarte atent. Luna, stelele tremurau în apele reci ale Sohodolului, iar eu călcam albia, nemărginitele ei pietrișuri, având, în față, Munții Vâlcanului”. La întoarcerea acasă, mama, grijulie, îl învelea.

Eul narativ se arată mereu preocupat de dorința de a-și înțelege mama. Deși condamnă anumite obiceiuri materne, o priveşte și cu admirație – ,,Poate că numai atât dorește mama: să fim vii. Și, pentru firea ei incapabilă de compromisuri, a fi vii însemna, înseamnă, să putem fi văzuți, auziți, atinși, să fim în preajmă, la aceeași masă de demult, în aceeași casă de demult, în aceeași viață de demult. Ce himeră! Cât de himerică a fost și este mama! Ce poet a fost și este mama!… Cât de mult am iubit-o!”

După atâta muncă riguroasă, vin întrebările firești: ,,Ce voi face cu toate aceste sute și sute de pagini? Cui voi da, cui voi lăsa Jurnalul? Lui Dumnezeu, unui om al lui Dumnezeu”. Scriitorul își asumă un rol deosebit de important. Dacă Dumnezeu a hotărât să fie unul dintre români, lui îi revine sarcina de a ,,vorbi despre Împărăție”, de a-i avertiza pe oameni ,,ce și cine îi poate împiedica să ajungă acolo”. Identifică singura salvare în metanoia, deoarece ,,omul nu este educabil”.

IV

Partea a treia a acestui volum cuprinde povestea unei călătorii. În primul volum, călătoria în Germania era prijej de neliniște. De astă dată, călătoria în Tenerife este un drum inițiatic, un drum cu valoare de simbol. Colaborarea cu scriitorii spanioli – o bucurie.

Înainte de a pleca în călătorie este reluat versetul: LʼÉternel te gardera de tout mal. Il gardera ton âme. LʼÉternel gardera ton départ et ton arrivée, dès maintenant et à jamais. Tenerife reprezintă un loc paradisiac, plin de culoare, lumină, regăsire, o ,,reminiscență concretă a Edenului”. Cadrul natural este completat de ocean, palmieri, un copac-dragon… Insula așază alături Paradisul și Infernul.

Deodată cu acest mirific peisaj vine și inspirația, nevoia de a scrie, de a crea, de a se confesa. Viața literară, în Spania, în pofida cărților care apar, e tristă. La întâlnirile literare, contrar obiceiului din România, în Spania vine foarte puțină lume. Colegii scriitori ai autorului de carte nu participă niciodată la prezentarea ei. Ba, mai mult, uneori sala rămâne pustie, nu e nimeni. În fața unei astfel de mărturisiri, Eugen Dorcescu simte compasiune pentru poetul spaniol Coriolano Gonzáles Montañez, care repetă – Cʼest terrible!

Concluzia firească – a fost o vacanță minunată. ,,Prin voia Domnului, béni soit Il! Si Dieu le veut, vom mai veni aici. Poate chiar la anul”.

 V

De ce «UN  ÉCRIVAIN  PAS COMME  LES  AUTRES»? Foarte simplu: Eugen Dorcescu a fost, este și rămâne un scriitor de excepție. Nu îmi aparține această remarcă, o spun mari voci din lumea literară. Este tipul de scriitor ce nu absolutizează nimic, ce se lasă călăuzit și inspirat de adevăr, de Creator. Deși ni se relevă drept un om greu încercat de viață, cu multe necazuri, cu revoltă sufletească pricinuită de nedreptate, cu o familie care nu doar că nu-l ajută în demersul artistic, ci, dimpotrivă, îi pune piedici, Domnia Sa reușeste să se ridice deasupra tuturor. Necazurile îl purifică și scot la iveală un om de calitate și un scriitor unic,  admirabil.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.630 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5