Explorând Delta Dunării (I)
Copacul cu… cormorani
George Dimitriu
Fragment din volumul „Prin mirifica Europă”, aflat în pregătire pentru publicare.

În cea de-a treia zi de Paşte a anului 2023 am pornit dis-de-dimineaţă împreună cu fiul meu cel mare, Ştefan, spre Dunavăţu de Jos. Ajunşi pe la prânz la pensiune, am fost întâmpinaţi de arbori gătiţi cu superbe magnolii alb-movii, ornate-n interior cu sute de puncte. Pe-un perete trona o imensă planşă care prezenta peştii din apele României alături de una referitoare la păsările migratoare, de ample hărţi ale Deltei, şi de-un tablou-caricatură ce înfăţişa oameni politici. La loc de cinste se hodinea, înfipt într-un panou lemnos, un cap de peşte cu gura deschisă – se voia hidos însă era cam ştirb! Din restaurant se putea admira un pitoresc canal, vecin cu pensiunea, canal pe care se odihneau câteva bărci.

Începuserăm dejunul cu borş de peşte, servit ca la Letea: zeama şi cartofii în boluri iar peştele, fiert, îmbrăcat în legume, ne ‘mbia de pe-un platou. Am continuat c-o saramură de crap cu mămăligă minunat aşezată într-o farfurie încăpătoare, farfurie-n care locuia şi un recipient cu supliment de zeamă. Nea Florin, barcagiul, şi-a făcut apariţia înainte să terminăm de mâncat. Faţa roşie, de lipovean, n-avea pilozităţi; avea în schimb buze subţiri, nas consistent, şi fusese plantată pe-un trup solid. L-am citit imediat:
– Aduceţi un păhărel să vă torn nişte pălincă ardelenească de prune.
Vine cu un pahar pentru vin, îl umplu pe jumate, însă băutura n-apucă să se hodinească.
– Încă unul?
– E bună! declară în timp ce-mi întinde paharul gol.
Îi fac plinul, stabilim planul de bătaie, însă ochii, căprui, cercetători, i se lipiseră de sticla de un litru plină cu lichid galben ca Soarele.
– Mai pun unu’?
– Nu, tre’ să conduc barca!
Am coborât scările pietruite spre terasa cu piscină care avea ataşat un mic debarcader ş’am urcat într-o şalupă. Doar noi. 

Călătoria a început pe Canalul Satului, sub privirile mirate ale unei berze semeţe care însă nu s-a sinchisit de noi. Străjuit de arbori, de debarcaderele pensiunilor şi de  ambarcaţiuni, canalul găzduia şi două bănci aşezate pe-o platformă, la umbra unui copac. În scurt timp am ieşit în Lacul Barcaz care se lăuda cu o insulă de stuf şi cu câteva raţe. Cerul se lăsase dominat de nori mari, albi. Prin intermediul unui canal de legătură străbătut de-o apă muştar, mată, încadrată de arbori ce formau parcă o boltă, am ajuns în Lipoveni. O puternică senzaţie de junglă îţi transmitea acel canal, canal în care copaci pletoşi, vernil, furau din luciul apei ca muştarul. Lăstăriş aparent timid muşca hotărât din canal când dintr-o parte când din alta, de-ţi era imposibil să vezi calea de urmat. Pe-alocuri câte-o salcie plângătoare ne făcea reverenţe ori fire răzleţe de stuf se odihneau pe faţa adolescentă a apei. S-adunau mai multe câteodată, luând ţanţoş faţa arborilor. Unele crengi se înclinau dându-şi parcă mâna peste canal, ca într-un dans al dragostei. Altele, verzi-muştar sau de-un verde-crud, se reflectau alături de cerul alb-gri pătat uneori cu albastru lângă stuful maroniu ce străjuia apa ‘ngustă, creând un peisaj ireal. Soarele, atunci când îşi făcea apariţia, se folosea de arbori pentru a-ntuneca apa canalului, canal  prin care barca se strecura unduindu-se.

Pătrunşi pe Canalul Opt am constatat uimiţi cum copacii, înclinaţi, îşi uneau crengile vernil pe deasupra apei, construind parcă un pod al mirilor. Atunci când ramurile s-au despărţit cerul s-a luminat şi două lişiţe şi-au luat rapid zborul zbătând aripile-n tandem, cu viteză. Mai încolo o lebădă traversa agale canalul însă la apariţia noastră a început să formeze cu aripile V-uri tot mai largi, călcând apa-n care-şi desenase dâra.

Ne-am varsat în Canalul Dunavăţ, penetrat şi el de lăstăriş şi de stuf însă tatonat pe-alocuri de stâlpi de electricitate. Cerul albastru, pătat cu nori, se oglindea leneş în canalul cu apă muştar. Am trecut pe lâng’ un hotel plutitor vecin c-o casă de vacanţă păzită de doi câini, unul alb şi unul negru – cum altfel?! Puţin mai în faţă, în dreptul superbului Complex Delta-Paradis, patru pui de gâscă ce deprindeau înotul şi-au dat examenul la trecerea noastră, scufundându-se instantaneu, cu rotiri peste cap. Complexul, străjuit de sălcii plângătoare şi de-un ponton ce părea fără sfârşit, găzduia căsuţe acoperite cu stuf şi o clădire impunătoare, cu acoperiş stufos  ornat cu ferestre-pleoape. Canalul părea un bulevard acvatic! Din păcate, la capătul pontonului decorat cu şalupe sălăşluiau un vapor şi un hotel plutitor părăsite, aflate într-o avansată stare de degradare.

Ceva mai încolo canalul era străjuit de stuf pe-o parte şi de arbori pe cealaltă – unii dintre ei îşi odihneau crengile pe luciul apei. Copacii au început să se rărească şi să devină mai scunzi, ba chiar îşi făcuse apariţia şi unul ce părea uscat, fără frunze. Ba nu, avea frunze însă erau negre! Stai aşa! Nu pot fi frunze, căci au cioc şi coadă! Sunt cormorani negri, perfect camuflaţi! În zare, alţi copaci purtători de cormorani. Mai mari, parcă! Ba nu, erau cuiburi! Cuiburi şi cormorani! Zeci! Copacii ce străjuiau canalul aveau „rod bogat”! Ne-am apropiat ş’am trecut pe sub cuiburile mari acompaniaţi de chirăitul păsărilor. Câte-un pescăruş stătea înfipt pe vreo creangă, aşteptând momentul prielnic pentru a fura ouă. Soarele lumina rotund, scăpându-şi uneori câte-o rază, ca un laser, printre crengile pline de cuiburi. Pe malul celălalt, asaltat de stuf, un arbore singuratic, cu crengile argintii, mai mult despuiate însă pline de cuiburi şi de cormorani negri, se reflecta creţ în apa canalului. Din când în când câte-un ciripit melodios se suprapunea, ca un voice over, peste chirăitul cormoranilor din acel loc mirobolant. Pe fundal, un cer alb-albăstriu completa o paletă de culori de care nu te puteai pur şi simplu desprinde. Pân’ la urma nea Florin a întors barca ş’am pornit domol spre altă destinaţie, însă sufletele noastre au rămas multă vreme acolo!