…

De atâția ani ninge și e iarnă,
Iar viscolul continuă să cearnă
Fulgi de zăpadă și flori de gheață
Dis-de-dimineață.

Atingerea iernii pielea îngheață
Și îmi răcește întreaga viață.
În mine simt, când tare viscoleşte,
Zăpada cum creşte.

Particule de sticlă îmi curg în vene,
Tristețea, durere iar și iar cerne
Totul a devenit monotonie,
Fără bucurie.

Fără râsete, zâmbete, nu-i nimic;
De parcă viața-i câștigată în plic.
Să cutreieri prin lume-n astă viață
Fără speranță.

Haotic, ca o sentință eternă
Ce-aş vrea s-o uit când pun capul pe pernă,
Dar capul mi-e greu și sufletu-i la fel
Unei mări de oțel.

Inima unui munte de-ntuneric
Fost-a străpuns de-un astru mic și sferic;
Un strop parcă necreat și negândit
De dulce infinit.

Pacea, în haos mai adânc pătrunde,
Fericirea după umbre se ascunde;
Soarele, de după nori se ivește,
Lumina tot crește.

Totul devine magie și vibrează
Natura, voia bună își acordează
E liniște, e cânt, e simfonie
-Dulce armonie.

Ninge și azi, însă, nu cum ningea ieri
Zăpada-i mai caldă și încă mai speri
Că stelele ce cad azi din cer vor fi
Fluturi sau păpădii.

Face bucăți toată gheața din mine;
Îmi luminează toată viața-n bine
Și simt că sufletul îmi va completa
Toată iubirea ta.