O preche mare de aripi, din spate în Univers îmi deschid.
Sunt minusculă şi ele mă poartă pe traseul luminii.
De o stea mâinile încerc să-mi agăţ şi cu raze ascuţite palmele-mi înţeapă înghețând în mine sufletul.
Devin un corp de gheaţă precum o sculptura, dar sunt vie.
Nu mai percep simţuri şi pentru mine totul e neutru.
Nu mai vad pământ, nu mai vad soare, doar un ocean nemărginit pe care nicio insulă nu mai pluteşte, dar claritatea lui e ca sticla, însă nicio viaţă nu se zăreşte în adâncimile sale.
Valurile sunt liniştite şi parcă din ele se aude un cânt lin împins de către vânt.
Din ochii îngheţaţi o lacrimă fierbinte se prelinge pe obraz crăpând răceala pe care o simt învelindu-mă, şi mă dor aripile care-mi pică moarte pe fundul adânc iar pentru o clipa zaresc imprejurul albastru pictat cu potocaliu pe linia orizontului disparut.
Si atunci, cu frenezie pic şi mă înec şi devin în adânc carnea unei scoici fară viaţă.