Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    FERECAT ÎN PROPRIUL TRUP

    Tănase GROSU

     

     

     


     

    FERECAT ÎN PROPRIUL TRUP

    – poemă boreală –
    In memoriam Ion Barbu

    Vaporul acostează într-un golf sculptat de apă în banchiză.
    Las în urmă, în containerele din cală bagajul meu veşnic,
    Burduşit cu necazuri, suferinţe, poticneli şi degradări.
    Cât vezi cu ochii fizici, şi ai minţii: numai tundră-infinit alb,
    A cărei pulpană din cioburi de gheaţă pârâie asemenea unui cufăr ruginit.
    După o călătorie, ca o rană, apar cu haine alandala şi fistichii.
    Vorba unui marinar hâtru: „Parcă te-a-mbrăcat tactu mare!”
    Aerul pâclit de ger parcă mi-a translatat gheaţă-n lichidul interstiţial.
    Nici ţipenie (oameni ori alte fiinţe) şi…doar Dumnezeu,
    Parcă pus pe şotii: îmi copleşeşte trupul cu vata fulgilor de nea.
    Cu speranţa în ghete şi încheieturi pornesc sania cu motor.
    Aşa de fiabilă este, că parcă aş fi încălecat chapperul de acasă;
    Fixez coarnele argintii cu mâini tremurânde şi prind puternic
    Între pulpe şaua şi şasiul ca pe o fată superbă şi focoasă.
    Hoarda vântului şuieră ca lupii dintr-o haită, izbind
    În toate direcţiile neaua împietrită ca adevăraţi microasteroizi.
    Treptat, noaptea, ca o eternă văduvă, îşi descheie combinezonul funebru –
    În stânga, în imperiul cerurilor, se desfăşoară maiestos,
    În draperii vibrânde, pulsatorii, de verde frunzuliu, incitant,
    Aurora boreală! Fascinat descind de pe sanie uimit.
    În dreapta, se conturează, treptat, doi stâlpi de lumină Steve,
    Galben-portocaliu-rozaliu-albastru, ca nişte pinteni sprijiniţi
    De pătura de zăpadă sticloasă şi cu alţii pierzându-se în sferele universului.
    Mi-ar surâde o translatare în levitaţie pe benzile stâlpilor,
    Dar, unde eşti tu Iacob, să mă iei pe aripile tale însoţitoare!
    Pentru o clipă, mi s-au derulat sălbatic în minte amintirile,
    Duioase sau sfâşietoare; singurătatea te-ncântă şi te doare totodată.
    Vai, acea singurătate asemenea celei a hutiei rătăcite printre mangrove.
    Un gând-fulg, ca o aripă de înger, mă-ndeamnă să fac un iglu.
    Dar parcă trupul îmi cedează şi presimt somnul insidios-ticălos.
    Am ajuns, oare, să mă cunosc după atât’amar de vreme?
    2

    Aş dori din tot sufletul ca, peste un timp, o expediţie polară
    Să descopere un ţurţur uriaş prins ca o veritabilă stalactită
    De stâlpul Steve, un cocon în care trupu-mi, ca o statuetă de Tanagra,
    Să arunce scânteieri de cleştar în imensul aer translucid.
    „Drumul omului bun….presărat de timpuriu este plin..
    De egoişti şi….ticăloşi… Domnul să-i aibă în atenţie
    Şi să-i judece în parte!”



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5