Povestea Lidiei, personajul central al acestei cărţi, reprezintă un fragment din universul concentraţionar al blestematului lagăr de exterminare Auschwitz- Birkenau din timpul celui de-al doilea război mondial. Autorii acestei emoţionante evocări sunt Lidia Maksymowicz, o supravieţuitoare a holocaustului, ajunsă acum  la 84 de ani şi, Paolo Rodari, cel care a pus în pagină tulburătoarea ei poveste. Cartea a  apărut în  Editura ,,Bookzone’’, Bucureşti 2022, în traducerea  Mariei Dosei, cu o prefaţă de Papa Francisc. Protagonista acestei bijuterii memorialistice este Lidia, o fetiţă de trei ani din Belarus, dintr-o localitate aflată la graniţă cu Polonia. Naraţiunea începe din momentul când naziştii pornesc vânătoarea evreilor ,,fugiţi din satele lor fără o destinaţie sigură’’. Era în anul 1943. De frica războiului şi a torţionarilor nemţi s-a alăturat fugarilor  şi mama Lidiei, care îşi luase fiica în cârcă pentru a se îndepărta cât mai repede de urmăritori, dar în momentul trecerii unui râu, din spate răsună vocea înspăimântătoare a unui soldat neamț : ,,Halt ! ” Din acest moment începe marea dramă din viaţa Lidiei. Călătoria de zile întregi în vagonul de vite cu un miros îngrozitor, cu oameni înghesuiţi ca sardelele, cu picioarele amorţite, cu senzaţia că în orice moment se puteau sufoca, a devenit un adevărat calvar. În acelaşi vagon se aflau şi ceilalţi membri ai familiei  : Michail, fratele ei  şi bunicii. Doar tatăl Lidiei nu era acolo, fiind înrolat în armata rusească din care nu s-a mai întors.  Ajunşi la Birkenau, în Polonia, Luda, cum îi spuneau acasă,  este  smulsă din braţele mamei sale şi dusă într-un pavilion de copii, unde necruţătorul medic Iosif  Mengele făcea experimente pe viu cu ei pentru a crea fiinţe umane excepţionale. În acelaşi lagăr este repartizată şi mama fetiţei, dar într-o altă baracă destinată femeilor. Încercând să-şi ajute fiica, Anna îşi riscă viaţa, strecurându-se pe furiş până la ea, pentru a afla dacă mai este în viaţă şi să-i aducă ceva de mâncare, măcar o ceapă pe care o lua pe ascuns de la locul de muncă.  Suferea peste puteri  pentru suferinţa ei, dar o încuraja să reziste, să supravieţuiască.  Timp de peste un an, micuţa Luda a îndurat frigul, foamea, singurătatea, frica permanentă şi durerile atroce provocate de experimentele îngrozitoare la care o supunea însuşi ,, Îngerul Morţii’’. Şi acum îşi aminteşte acea frază pe care o adresa mamei sale: ,, Te rog, nu-mi lăsa doar o ceapă, lasă-mi şi mâinile tale să mă încălzească în nopţile întunecate !’’ Cel mai greu moment din acest exerciţiu al suferinţei a fost atunci când torţionarii i-au tatuat pe braţ numărul 70072, număr care  i-a rămas imprimat până astăzi. În ciuda ororii, Lidia Maksimowicz, fetiţa cu ochi albaştri şi luminoşi, a supravieţuit acestui gulag şi este adoptată de către o familie de polonezi care o îndrăgesc foarte mult şi o ajută să-şi găsească mama biologică. După 18 ani de căutări  neîntrerupte și cu sprijinul Crucii Roşii din Hamburg, cele două  foste prizoniere reuşeşesc să se întâlnească, trăind momente  emoţoţionante : ,, Mă priveşte cu dragoste, cu disperare. Îmi ţine capul în mâini, se uită drept în ochii mei şi mă sărută. Sunt fiica ei, dragostea ei. Nu uit cuvintele pe care mi le-a spus. Mi le repet zile întregi după plecarea ei. Aminteşte-ţi cum te cheamă şi de unde vii. Mă cheamă Luda Boczarowa şi sunt din Belarus’’. De comun acord, cele două mame au decis ca Lidia să rămână cu Bronislava, mama ei adoptivă. Din prefaţa cărţii semnată de  Papa Francisc, aflăm că suveranul Pontif a avut prilejul s-o întâlnească pe supravieţuitoare la comemorarea holocaustului : ,, Când, pe 26 mai 2021, m-am oprit pentru scurt timp să o salut pe Lidia, în curtea de la San Damaso, am simţit impulsul de a-i săruta braţul pe care i-a fost tatuat numărul 70072 în lagărul de la Auschwitz-Birkenau. A fost un simplu gest de reconciliere, pentru ca memoria trecutului să fie păstrată vie, să putem învăţa din paginile negre ale istoriei, să nu se mai repete, să nu mai facem niciodată asemenea greşeli’’. Povestea despre suferinţă şi speranţă a devenit o carte-avertisment care încearcă să exprime drama de dincolo de cuvinte a unui copil pus faţă în faţă cu moartea şi cruzimea. 

Mircea Daroşi