Motto:
S-atâtea lucruri sfinte
Atâta foc, atâta aur
Peste-ntunericul vieței
Ai revărsat, părinte... (Eminescu)

Astăzi, în Ziua Culturii Naționale, ca orice român, în semn de Omagiu Geniului poporului român, am mers la Statuia lui Eminescu din curtea Bisericii Uspenia și am așezat o floare, pe care am dosit-o la piept până să ajung la locul sfânt. La baza statuii, pe soclu, care e gata să se cufunde cu totul, erau deja câteva jerbe de flori și coroane ale unor organizații/ instituții. M-a surprins plăcut gestul omagial și mândru, oarecum, că sunt printre primii trăitori ai urbei noastre în acest loc sfânt, unde s-a născut și a fost botezat Poetul.

De liniștea-mi sufletească, nu am avut parte nici câteva clipe, pentru că un funcționăraș al primăriei a început să smulgă coroanele așezate cu grijă, călcând în picioare stingherele flori, care, la fel, erau purtătoare de profunde simțiri. Ne-a invocat motivul, că există un protocol oficial și că primii, care să depună Omagiul Poetului, trebuie să fie primarul și șefii județului. Ca urmare, florile așezate cu grijă au fost călcate cu picioarele (voit sau nevoit) iar coroanele, fiind mai vizibile, au fost mutate, când rezemate de zidul bisericii, când sprijinite pe un gard de fier, care și acesta era nelalocul lui.

Așa stând lucrurile, am crezut că primarul va lua fiecare coroană și o va depune la statuia Marelui Poet, și supărat, cumva, că floarea depusă de mine nu a avut șansa aceasta, pentru că a fost strivită tocmai de subalternul din Primărie. Dezamăgirea a fost și mai mare, pentru că fiecare coroană a fost luată din grămada stivuită de credinciosul funcționar și depusă de un polițist local (același, la fiecare caz în parte).

Ce poți să trăiești la văzul acestei mitocănii?… când oficialii statului local își bat joc de sentimentele noastre, se bagă cu bocancii și în simțirile noastre, chiar și atunci când vrem să ne respectăm valorile naționale, să-l cinstim cum se cuvine pe  Mihai Eminescu, după nevoile noastre și posibilitățile fiecăruia. O floare depusă cu grijă și pioșenie trebuia strivită, pentru că a fost depusă înaintea oficialilor noștri, care își amintesc de Eminescu, doar atunci când au șansa de a-și spori propria imagine. Nu ne sunt lămurite încă ceea ce ne îndemnă opera lui Eminescu? Nu mă refer numai la ,,Nu-mi trebuie flamuri,/ Nu voi sicriu bogat,/ Ci-mi împletiţi un pat/ Din tinere ramuri.”, deopotrivă, și la scrierile publicistice ale vremii.

Nu puteam să plec spre casă, fără a-mi goli sufletul de amărăciune. Am găsit de cuviință, că demersul trebuie finit și o să merg cu câte o floare prin locurile din apropiere, pe unde știu că a trecut Eminescu. Mă opresc la nr. 37 al străzii ,,1 Decembrie”, din Centrul Istoric, la locul fostei proprietăți Eminovici, unde s-a născut și a copilărit Eminescu. Locul marcat cu un bust, care nu are nicio asemănare cu chipul obișnuit să-l percepem din cele patru fotografii ale Poetului. Am zis, este o creație a unui sculptor departe de a-l ști pe Eminescu, care a primit comanda și banii, și a executat. Aceasta ar fi rămas așa, fără să mă supăr, dar impardonabilă este informația falsă/ nedocumentată privind vârsta Poetului, cât a copilărit aici, pe aceste locuri.

Caut celelalte locuri: ,,practicant” la Tribunalul (1864-1865), sufleur la trupa de teatru M. Pascaly (1869), casa unde a stat Eminescu și a fost îngrijit de sora sa Harieta Eminovici. Nimic care să mă oprească, nici măcar un ghid turistic afișat pe undeva, de unde să aflăm pe unde au trecut pașii poetului.

Am ajuns la Stânca stearpă, locul unde mergea Mihăiță și Iliuță pentru a se juca, de unde se vede Ipoteștiul ca în palmă. Aici, floarea depusă la izvorul de sub Stânca stearpă și trăirile mele nu au fost strivite de nimeni. M-am liniștit cu speranța că poate cândva, mai aproape sau mai departe în timp, vom ști să ne prețuim valorile lăsate moștenire de înaintașii noștri.