Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: © Fostul palat Roznovanu din Stânca, Arhiva personală.
Agata ® 1994 – 2025 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Despre fostul palat Roznovanu din satul Stânca, comuna Victoria, județul Iași, localnicul Vasile Zaharia mi-a vorbit într-un interviu realizat în anul 2010, pe locul acestuia.

– Domnule Vasile Zaharia, ce vârstă aveți?
– Am 92 de ani.

– L-ați cunoscut pe boierul Roznovanu?
– Da; și pe el – îl chema Anton [Rosetti-Roznovanu] –, și pe nevasta lui, Maria [Bârsan/Bursan], și pe băiatul lor, Niky [Neculai, căsătorit cu Ana Băncilă, fiica pictorului Octav Băncilă].

– Cine și când a construit palatul?
– L-a făcut bunicul lui [Iordache Rosetti (Ruset)-Roznovanu, căsătorit cu Profira (Pulcheria) Balș și cu Anica Bogdan], înainte de 1900 [la începutul secolului al XIX-lea, pe locul unui conac boieresc ridicat în 1630].

– Câtă moșie au avut?
– Au stăpânit cam 300 ha, dintre care 50 ha de pământ arabil și 24 ha de pădure, plus vii, livezi și un iaz.

– Ce cultivau?
– Cereale – grâu și porumb –, soia, linte, floarea-soarelui și sfeclă de zahăr.

– Au avut și animale?
– Da, de toate felurile – tauri, bivoli, vaci de lapte și boi de tracțiune, pe lângă multe păsări.

– Cum arătau palatul și fosta curte boierească?
– Erau tare frumoase! Clădirea avea două etaje și peste 300 de camere, iar, în jurul ei, se afla un parc cu alei pietruite, ronduri de flori și copaci bătrâni. În curte, se găseau două beciuri, crama, grajdurile animalelor, magaziile pentru lemne și unelte, un solar și alte acareturi; hambarele pentru cereale erau pe tarla, alături de cotețele păsărilor. Totul era împrejmuit cu un gard solid, iar intrarea se făcea printr-o poartă mare. N-au avut fântână – un angajat aducea cu căruța apa din vale, unde erau două puțuri. De la palat, pornea un drum pietruit, cu stâlpi de-o parte și de alta, care ducea la șosea.

– Cu ce se deplasau?
– Când se ducea pe tarlale, ca să vadă cum muncesc oamenii și care e nivelul lucrărilor, boierul umbla cu cotigarul; parcă-l văd, și acum, în căruță, cu picioarele atârnând… Foloseau și trăsura, în zilele de sărbătoare sau la drumurile mai lungi.

– Ce relații au avut cu localnicii?
– S-au împăcat foarte bine și îi ajutau mereu; le dădeau pământ în parte, de sărbători le ofereau daruri și vin, iar, în timpul iernii, cereale și bani, întocmind niște tabele cu numele lor, pe baza cărora vara munceau pe moșie. Și eu am lucrat la boier – la plug, la combină, la cărat grâu și la animale, iar, la sfârșitul fiecărei săptămâni, primeam plata. Au mai cununat tineri din sat, înzestrându-i la căsătorie, și le-au botezat copiii, pe care-i îmbrăcau din cap până-n picioare. Înaintașii lor au înălțat biserica de la curte a familiei [cu hramul Sfântul Gheorghe], dar ea a fost distrusă odată cu palatul.

– Ce soartă a avut domeniul?
– Totul a fost devastat la bombardamentele rusești și germane din [mai-iunie] 1944. Palatul a fost jefuit de ruși și de localnici, care au furat tot ce se putea lua – uși, geamuri, sobe, mobile, oglinzi, tablouri și cărți de valoare, argintărie, veselă, țesături, precum și vinurile din cramă; apoi, au dat foc la tot și clădirea a fost pusă la pământ. Cărămida din zidurile bisericii a fost folosită la construirea bisericii [cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena] din Victoria, unde au fost duse și clopotele de aici.

– Ce a mai rămas, astăzi, din toată proprietatea?
– Nu mai sunt decât beciurile, înfundate, câțiva copaci și urme ale ruinelor palatului de altădată. Pe locul unde se afla palatul, mai există doar o cruce ridicată în memoria soldaților căzuți acolo.

– Există morminte ale familiei în zonă?
– Tatăl boierului [Nicolae (Nunuță) Rosetti-Roznovanu, căsătorit cu Adela Kogălniceanu și cu Lucia Greceanu (născută Vogoride)] și unul dintre fiii săi [Emanuel, fratele lui Anton] au fost îngropați în biserica de lângă palat, mai târziu rămășițele lor fiind mutate în curtea bisericii din Victoria.

– Descendenți în viață mai sunt?
– Dintre cei care au trăit aici, nu mai e nimeni și nici urmași ai lor n-au mai venit să revendice pământurile.

Florin Bălănescu