Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: © Fostul palat Sturdza din Cristești, Arhiva personală.
Agata ® 1994 – 2025 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Despre fostul palat Sturdza din satul Cristești, comuna Holboca, județul Iași, localnica Elena Chița mi-a vorbit într-un interviu realizat în anul 2010, pe locul acestuia.

– Doamnă Elena Chița, ce vârstă aveți?
– Am 85 de ani.

– I-ați cunoscut pe proprietarii palatului?
– Numai pe cucoana Olga [Sturdza, născută Mavrocordat], soția lui Mihail [D.] Sturdza [nepotul de fiu al domnitorului Mihail Sturdza (1834-1849)], că el a plecat la Paris.

– Au avut copii?
– Da, doi băieți – Dumitru, care s-a înecat cu mașina în [râul] Bistrița, și Gheorghe.

– Cine a construit palatul și în ce perioadă?
– A fost făcut de unul dintre strămoșii ei [Mavrocordat], înainte de 1900.

– Ați lucrat pe moșie?
– Sigur, pe câmp – la prășit și scos sfeclă [de zahăr], tăiat și adunat păpușoi [porumb] – și la tot ce mai era nevoie prin curte.

– Ce fel de om era prințesa?
– Era o femeie bărbătoasă, puternică, voinică, înaltă, cam urâtă și avea, mereu, un obrăzar pe față. Se purta bine cu oamenii, ajutându-i de fiecare dată când erau strâmtorați, iar înaintașii ei au ridicat biserica din sat [cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, ctitorită de Dimitrie Mavrocordat în 1840].

– Cât pământ a deținut?
– A avut 99 de moșii – aici, la Țuțora [sat în comuna cu același nume], Ruseni[i Vechi, sat în comuna Holboca], Tomești [sat în comuna omonimă] și până la Ungheni [sat în comuna cu nume identic – toate în județul Iași]. Erau pășuni, fânețe, liziere de copaci, bălți cu pește și pământuri arabile, unde cultiva grâu, porumb, soia și fasole, pe care le dădea la armată.

– Cu ce se deplasa?
– Mai mult cu mașina, condusă de șoferul ei, dar și cu trăsura cu cai, la care avea vizitiu. Când venea, suna dintr-un corn, paznicul îi deschidea poarta și ea intra înăuntru.

– Cum arătau palatul și curtea boierească?
– Clădirea avea două niveluri, cu o intrare frumoasă în față și 45 de odăi. La etaj, era o sală cu oglinzi groase de cristal, din care nu mai știai pe unde să te întorci; într-o dimineață, fata menajerei a intrat acolo și n-a mai putut ieși până seara, când au auzit-o slujitorii strigând. În toate camerele, avea mobilă de lux, tablouri de preț, statui [busturi] din ghips, candelabre, covoare, costume naționale și multe cărți. În curte, erau alei pietruite, straturi de flori, șiruri de castani și de copaci străini, bucătăria, un beci care parcă nu se mai termina, cam de 400 m lungime, fântâna, dormitoarele argaților, magaziile de lemne și alte acareturi. Mai sus, la izvor, avea o casă de apă, de unde veneau conductele până la palat. Totul era împrejmuit de un gard cu stâlpi de stejar și vreo 30 de rânduri de sârmă ghimpată, în care era o poartă mare la intrare.

– Ce soartă a avut palatul?
– Prăpădul a început când au ajuns rușii, care trăgeau cu pistoalele în statui și distrugeau totul la întâmplare. Cucoana a mai rămas, o vreme, aici și pe la palatele din alte părți până au venit comuniștii, apoi a plecat pentru totdeauna [în Franța, unde a murit și a fost înmormântată]. Administratorul ei, Alexandru Căruntu, care știa unde-și ținea ea averile, a furat aurul și bijuteriile și le-a vândut la jidanii din târg. Atunci, oamenii din sat au intrat și au luat, zi și noapte, tot le-a căzut în mână – uși, geamuri, mese, scaune, oglinzi, haine, așternuturi, argintărie și veselă –, au pustiit curtea și au dărâmat palatul, de nu a mai rămas nicio urmă în locul lui.

Florin Bălănescu