Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Gară pentru trei

În gară nu era decât un singur tren. Şi ăla de marfă. Pe sub osiile maronii, nişte guguştiuci se chinuiau să adune grăunţele scurse din vagoanele, la fel de maronii. Gara era maronie, la fel indicatoarele ceasului atârnat de un lanţ maroniu, care în loc de 10 arăta 11.

Pe spaţiul de aşteptare din apropierea şinelor stăteau părăsite, dar totuşi aliniate, cinci bănci verzi (sâc!), că pe a şasea odihnea o tânără, să fi avut vreo 27 ani, numai bună de întrebat.

Fix la ora 11 şi 17 minute, pe ceas, de după colţul gării se desprinse din întuneric o mică cometă, iar arătarea la faţă a unui acar desluşi că lumina era de la un muc de ţigară Carpaţi. Tânărul scuipă odată lung, să scape de firele de tutun adunate într‑o dantură pe care uitase să şi‑o pună la timp, scoţând un sunet ascuţit, asemănător călcăturii într‑o prună coaptă. Mai mult să‑şi facă treabă, îşi aruncă ciocanul de bătut în osiile vagoanelor pe umăr şi‑şi focaliză privirea spre fata care citea cu nesaţ dintr‑un almanah Femeia, cu o femeie pe copertă.

– Sara!

– Nă seara!

– Vine, vine?

– Nu‑i timpul.

– Acuş vine.

– Ee, mai e…

– Da, dar timpul trece repede, cu o carte, cu un pachet de biscuiţi.

Fata părea că nu‑l prea bagă în seamă pe intrus, dar, cochetă, îşi scutură coama, îndreptându‑şi spatele, cătă pe linie în stânga, cătă pe linie în dreapta, după care, cu două degete, din care numai unul avea unghia lungă şi lăcuită, dădu pagina, pregătindu‑se să intre în transa cititului.

– Permiteţi să stau jos?

– Mda…

– Mergeţi departe?

– Nu prea.

– Unde?

– La mama.

– Ţţţţţţ…

Feciorul nerăbdător îşi puse ciocanul lângă bancă, îşi îndepărtă o scamă imaginară şi făcu o fandare cu piciorul în faţă, lăsând să se vadă inscripţia Adidas de pe încălţarea incertă, de culoare incertă. Trecu la contraatac:

– Dacă se poate să nu vă deranjez din lectura care vă acaparează, cu stimă… Runc Petrică, acar. Lucrez în gară, am casă, grădină şi frate în Italia, ca să zic aşa… Joc la Unirea, fundaş central.

– Zorica!

– Zorica, nume beton, de la zorele. E mişto. Mi‑am dat seama că nu sunteţi de pe aici, că fetele din zonă mă cunosc şi le cunosc ca un cal breaz. Nu că mă laud, dar când apar înţolit în discotecă cu blugi, geacă şi adidaşi, cam suspină unele. Dar nu vreau să mă dau mare. Eu sunt sincer, mai bine las de la mine, vine unu mă înjură, ce să fac, să‑l iau la ucis? Plec elegant, nu că mă grozăvesc, da’ în viaţă trebuie să ştii să cedezi. Nu‑i aşa? Imediat ies din schimb, nu bem o cafea?

Fata căscă lung şi pentru o fracţiune de secundă îi căută băiatului faţa, doar, doar, o să poată să‑şi dea seama cu cine stă de vorbă.

– Domne, da’ ştiu că te dai la mine!

– Pardon, da’ eu de obicei sunt agăţat şi ca atare, nu ştiu să agăţ. V‑am solicitat dintr‑un gest de gentileţe să vă fac statul în gară mai educativ şi mai simplu. Nu vreau să vă agasez sau să vă tulbur, dar simţeam nevoia să intru în vorbă cu dumneavoastră, pentru că încă de când v‑am văzut mi‑am adus aminte ce‑mi spunea mama:  „Petrică, eu nu sunt ca alte mame, o fată ar trebui să mai pună mâna pe un almanah Femeia să mai citească, nu să‑i crească ceaţa pe ochi şi să aibă parte numai de pui şi raţe. Că aşa m‑o îngropat tată‑tu în sălbăticia asta de lume în care trăim acum, că eu ştiam încă din clasa a treia primele strofe din Luceafărul şi făceam socotelile până la douăzeci fără bile şi tablă. Măcar tu ia‑ţi o fată care ştie să se comporte şi să fie citită”… Aşa zicea mama!…

Brusc, interesul Zoiţei se schimbă.

– Ei, nu pot spune că sunt prea citită, deşi dintr‑a cincea până în a opta am participat la olimpiada de română pe şcoală. Mi‑e drag să ştiu ce se mai petrece în lume, în modă, în bucătărie şi de‑o vreme mă interesează reţetele de ceaiuri pentru sănătate, reumatism, hepatită, răceală, pentru boli în general. Chiar acum citeam despre Maicăl că a fost găsit cu nişte copii în casă şi nu ştiu ce făcea.

– Copiii, ei, ce n‑aş da să am şi eu casa mea, o nevastă cuminte, nu neapărat frumoasă, că ştii cum e vorba, femeia frumoasă e şi pentru alţii…

Petrică zâmbi complice pe sub sprâncene, căutând să prindă privirea ruşinoasă a Zoiţei.

– Când vin seara obosit de la serviciu, femeia şi copiii să‑mi sară în braţe, să mâncăm, să vorbim. Apoi, să adunăm bani să ne cumpărăm congelator, televizor care vede colorat şi cuptor din acela care pus în priză se încălzeşte numai mâncarea.

– Unde ai văzut tu aşa ceva?

– N‑am văzut, da’ a fost un cumnat de‑a lui tata în Spania la muncă şi la cantină le‑a dat cârnăciori în franzelă încălziţi la aşa ceva. Cică e ca un televizor, la dreapta are ca un ceas, care sună când mâncarea e gata. Tot cumnatul lui tata a spus ca înăuntru are aşa, ca o lumină, care arată când mâncarea sfârâie sau nu…

– Doamne, câte le mai trece prin cap!

– Nu prin cap, prin aparat, se hlizi Petrică, silindu‑se să o determine pe Zorica să creadă că tocmai spusese o poantă bună.

În acel moment, prin faţa băncii trecu un ceferist elegant care ducea în mâna dreaptă o pungă cu roşii. Acesta se uită la Petrică, ce înţepeni în poziţie militărească şi salută cazon:

– Trăiţi şefu!

– Mă Petrică, da’ tu nu eşti la vagoane? Vezi că peste 20 de minute pleacă garnitura cu ciment şi nu i‑ai făcut verificarea ‑ spuse şeful trăgând cu coada ochiului la demoazela gingaşă care chinuia un almanah Femeia.

– Şefu’, plec acum, Zorica mă scuzi, ne întâlnim după.

– Pa, pa… îi aruncă fata, suspinând unor gânduri numai de ea ştiute.

Noaptea îşi continuă cursul firesc. De acum Zorica lăsă cartea la o parte, fixând lung un punct imaginar, zâmbind uşor ca atunci când trebuie să dai numaidecât răspuns unei întrebări interioare care nu‑ţi dă pace deloc. La colţul clădirii apăru brusc o cometă mică sub forma unui chiştoc Marlboro şi se ivi şeful lui Petrică ce se îndrepta spre banca pe care Zorica visa cu ochii deschişi. Şeful se aşeză lângă fată şi între cei doi se înfiripă o discuţie care ţinu vre‑un sfert de ceas. Într‑un moment, cei doi se ridicară şi se pierdură în noapte. În gară, Petrică bătea vagoanele la tălpi, producând un zgomot ritmic: ta, ta… ta, ta… ta, ta… Într‑un târziu, lumina de la fereastra şefului se stinse. Liniştea cuprinse întreaga locaţie, iar Petrică avea remuşcări cumplite:

– Bă, şi nu i‑am spus că am şi Dacie…

 

(Fragment din cartea ,,Strategie cu câini în teren variat”

Apărut la Editura Agata, 2006)

 

Tiberiu Furdui



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5