Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

George Enescu, 58 de ani de la moarte: George Enescu şi casa de la Mihăileni

GEORGE ENESCU, 58 DE ANI DE LA MOARTE:
GEORGE ENESCU ŞI CASA DE LA MIHĂILENI

Autor, Ion N. Oprea        

Începută anul acesta, ianuarie 2013, prin pagini de Facebook dar şi în săptămânalul Supliment de cultură al Ziarului de Iaşi, campania George Enescu şi Casa de la Mihăileni-Botoşani, relevă cunoştinţele uneori sumare pe care diferite categorii de oameni le au despre existenţa marelui nume al muzicii internaţionale, unii crezând că imobilul de la Mihăileni ar fi doar clădirea bunicilor după mama compozitorului şi virtuosului muzician român, iar apelul făcut în mass-media pentru salvarea casei ar fi mai puţin important. De altfel, spune „Suplimentul…” la care m-am referit, oficialii de Botoşani afirmă că „şansele ca acest dosar să fie aprobat sunt mari”, chiar dacă „nu este vorba de o valoare arhitectonică, ci de una memorialistică…”

Promisiunea este încurajatoare, dar dacă…

Faţă de cele de mai sus, Victor Eskenasy acuză şi faptul că „nimeni din presă nu a găsit util să deschidă şi apoi să aprofundeze o anchetă reală despre acest simbol naţional”, cum este sau „ar trebui să fie în mod real George Enescu şi moştenirea sa”.

Date referitoare la cele discutate astăzi ,personal le-am oferit cu mult timp în urmă când- în volumul „Dorohoi Capitala „Ţării de Sus” în presa vremii, 1874-2006” de Ion N. Oprea, Editura Edict-Production, Iaşi, 2006, 344 p., elaborată la împlinirea a 600 de ani de atestare documentară a târgului Dorohoi ( 1407-2007)-mentionam  in opera citata  următoarele: pg.228-230) „…Situată la 7 kilometri de Siret şi la 35 de kilometri de Dorohoi, pe drumul naţional 17A, comuna Mihăileni este o localitate relativ nouă, ea a fost întemeiată de boierul C. Mareş în 1792, pentru asigurarea moşiei sale cu braţe de muncă(pg.228-238). Iniţial a purtat numele de Vlădeni şi era cunoscută prin iarmaroacele care se ţineau aici.

În 1835, Mihalache Sturza, domnul Moldovei, cumpără târgul de pe Molniţa, căruia îi dă numele de Mihăileni.. şi pe care îl investeşte cu atributul de reşedinţă a judeţului Dorohoi. Aşezarea, devenită domnească, începe să cunoască o dezvoltare economică şi socială deosebita. Fiind la graniţă cu Bucovina (care era ocupată de austrieci) ea devine punct de vamă, reglementând traficul pe una dintre însemnatele artere comerciale ce venea din Lemberg şi cobora spre Balcani.

În 1892, satul, răscumpărat de la Grigore M. Sturza- fiul şi moştenitorul fostului domnitor- devine „târg liber” cu o viaţă social-economică de sine stătătoare; la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind sediu administrativ de plasă.

În timpul răscoalei din 1907, ţăranii din Zvoriştea şi din satele vecine s-au adunat la Mihăileni, au atacat târgul şi au dat lupte cu armata.

Aşezarea Mihăileni s-a remarcat prin dezvoltarea meşteşugurilor şi în deosebi a olăritului, ceramica produsă aici fiind apreciată şi căutată.

Mihăileni are şi o frumoasă tradiţie culturală. Aici au funcţionat societăţi culturale cu o bogată activitate şi s-au editat reviste la care au colaborat şi Nicolae Iorga, Eusebiu Camilar, George Lesnea, Petru Manoliu ş,a.

Monografia localităţii (Mihăilenii de altădată, Editura Litera, Bucureşti, 1982), scrisă de colecţionarul de artă populară Nicolae Zaziacinschi, originar din Mihăileni, reflectă aceste tradiţii, valorificate şi continuate în zilele noastre.

Astăzi vizitatorul poate vedea la Mihăileni Monumentul Eroilor Neamului ridicat de Societatea „Gh. Asachi” în 1934.

Se mai păstrează casa în care au  locuit bunicii dinspre mamă ai lui George Enescu, Ion şi Zenovia Cosmovici şi în care s-a născut Maria, mama reputatului muzician.   

De asemenea, pot fi văzute mormintele lor. George Enescu îndrăgea acest sat în care venea în timpul verii. Aici a compus unele dintre lucrările sale: „Plugar” (1900), „De ziua ta”, „Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră op 8” (1901) etc.

Mihăileni este şi localitatea de obârşie a poetului Ion Păun Pincio, a romancierului Ury Benador, a dramaturgului şi traducătorului Petru Manoliu „îşi susţin pledoaria Dragoş Cusic şi Dragoş Luchian în „Mic îndreptar turistic”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1989”…

 *

Despre Mihăileni scria şi pr. C. Ciocoiu, la 1 decembrie 1923 în „Contribuţii la istoria judeţului Dorohoi” nota Ion N. Oprea la pagina 157 din cartea citată: „…Mihăilenii este cel dintâi târg, în privinţa regulărei, al treilea în privinţa vechimii şi una din comunele urbane, capitala plăşei Berhommetele, ale judeţului Dorohoi. Mihăilenii se înfiinţează după luarea Bucovinei, când se stabili aici punctul de frontieră a ţării spre Bucovina sau Austria. Aşezându-se vama şi autorităţile respective, mulţi negustori fugeau din târgul Vlădeni (lângă Mihăileni, partea nord-est), înfiinţat de curând de către proprietarul C. Mareş, pe moşia cu acelaşi nume şi se stabileau la frontieră, la trecătoare. La Vlădenii vechi, unde fusese târg,  mai înainte de Mihăileni, există şi astăzi biserica Sf. Gheorghe, construită de C. Mareş, din lemn şi bârne, formând un totul încheiat de jos până cu bolţile de sus, cu inscripţie la uşa bisericii săpate în lemn: „Această biserică s-a făcut în zilele Prea Sf. Mitropolit Calimah Gavril la 1785, luna 8, meşter Ierodiacon N. Chirilă”.

 *

Din ziarul „Chemarea Nouă” care la 10 decembrie 1931 publica „Sărbătoarea Maestrului George Enescu” la cei 50 de ani ai săi, cartea lui Ion N. Oprea reproduce  informaţii importante despre eveniment (p.68-76): „…În seara zilei de 12 noiembrie piaţa primăriei era o mare de capete. Venirea Maestrului este întâmpinată de sunetul muzicii militare şi nesfârşitele urale ale mulţimii. Pe toate scările primăriei, elevele liceului de fete şi ale şcolii profesionale, în mândru port naţional, îl întâmpină cu urale şi cu flori. În sala de recepţie toată intelectualitatea Dorohoiului îi face o impresionantă primire, la care se adaugă şi corul comunal. Din partea comunei vorbeşte dl. V. Dimitriu, preşedintele comisiei interimare predându-i Diploma de onoare a oraşului Dorohoi. Din partea judeţului dl. prefect Eduard de Burbure arată cu multă pietate amintiri din copilăria sărbătoritului, de când au început să pâlpâie primele licăriri ale geniului muzical.

Impresionantă a fost cuvântarea domnului C.N. Iancu, directorul Şcolii normale de învăţători din Şendriceni, care arată că sărbătoritul e un uns al Divinităţii, ca să sintetizeze în sublima sa artă tot geniul doinei şi al zbuciumului sufletesc de secole al poporului românesc…

…Ca un modest omagiu prezintă sărbătoritului o pictură cu un colţ de natură, în care a fost un vechi conac boieresc  iar astăzi este un atelier, în care se făuresc sufletele fiilor de plugari spre a deveni luminătorii poporului, din ale cărui comori spirituale s-a inspirat arta marelui maestru”.

*

Plecând de la autocaracterizarea pe care şi-o făcea marele artist – care se vedea cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist şi profesor – Ion N. Oprea foloseşte drept argument (p.70 din op. cit). ceea ce scrie despre geniul muzicii Andrei Tudor în George Enescu „Viaţa în imagini”, Editura muzicală a Uniunii Compozitorilor din RPR, 1961: „ În această  mărturisire a bucuriei de a crea, se defineşte întreg artistul Enescu, care şi-a pus o viaţă de muncă şi strădanii în slujba muzicii pentru a dărui şi altora bucuriile nespuse  ale acestei arte. Compozitor, violonist şi dirijor de frunte, mare pianist şi pedagog. Enescu a fost poate cel mai cuprinzător înzestrat şi multilateral muzician contemporan. Din multipla sa activitate, în care s-a afirmat cu strălucire, opera componistică reprezintă latura esenţială şi desigur, cea mai trainică a complexei sale personalităţi artistice. Dar şi interpretul a fost mare printre cei mari, fiindcă în cântul său a străbătut întotdeauna sufletul creator al artistului, care a fermecat generaţiile de ascultători, ducându-le spre tărâmurile luminate ale artei”…

Ducându-se în ascendenţa lui Enescu, Ion N. Oprea prelua de la acelaşi Andrei Tudor şi scria în aceeaşi pagină: „Străbunicul Enea Galin era cântăreţ de strană vestit pentru vocea sa; bunicul Gheorghe Enescu a fost şi este preot cu o voce vestită în toată împrejurimea; tatăl său Costache Enescu, deşi era şi el înzestrat cu darul cântecului, a rupt însă cu tradiţia familiei şi n-a mai îmbrăţişat cariera preoţiei, ci a devenit întâi învăţător, apoi luând în arendă o moşie, agricultor”.

„În nordul Moldovei acolo unde şesurile nesfârşite ale Siretului se îngână cu colinele molcome care vestesc  Carpaţii, „pe acele plaiuri moldovene cu lanurile de orz şi porumb, cu petecele de păduri bătrâne la orizont şi cu vechile sate pierdute între sălcii şi mesteceni”  – aşa cum cu nostalgică dragoste îşi zugrăvea Enescu ţinuturile natale, într-un interviu din 1936 – se află satul Liveni-Vârnav şi Carcalia. 

Şi, descriind interlocutorului său – un străin – case şi locuri natale, Enescu încheia: „Mai ales nu încercaţi să aflaţi toate acestea într-un atlas. Cel mult veţi găsi – între Siret şi Prut – doi afluenţi ai Dunării, oraşele Iaşi şi Dorohoi; Liveni-Vârnav şi Carcalia aparţin însă amintirilor mele”.

Iar din George Balan , „Răsăritul de soare” a „Copilăriei”, tot din „George Enescu”, Editura Tineretului, 1962, Ion N. Oprea preia şi scrie (p. 72 op. cit. ): „Dacă o apuci pe drumul  ce duce spre târgul Darabanilor, dai la un moment dat de o potecă ce o ia spre miazăzi. Ea te conduce spre o aşezare alcătuită din  câteva zeci de case ţărăneşti. Este satul Liveni-Vârnav.

Casa pe care o căutăm este oarecum detaşată de sat. Ajungi la ea coborând. Intrarea îi este străjuită de trei nuci bătrâni. În fund, o grădină. Pretutindeni salcâmi, care te întâmpină cu mireasma lor suavă. Casa bătrânească, modestă, de om cu posibilităţi mijlocii. În  faţa ei, tradiţionalul  cerdac făcut din scânduri şi unit prin stâlpi cu straşina”…

Mai târziu, pe la cinci ani, după ce avusese o vioară adevărată şi-şi demonstrase potenţele, tatăl său, Costache Enescu, intuind „că în fiul său puteau să zacă ascunse însuşiri excepţionale”, îi caută un profesor şi „recurse la serviciile unui lăutar foarte cunoscut prin părţile locului, Niculae Chioru. Dar, după câteva lecţii, acesta constată că nu mai are ce să-l înveţe pe copil: îi „furase” tot meşteşugul”…

Viaţa lui George Enescu a fost brăzdată şi ea de toate neprevăzutele, dar ea a fost mereu legată de Dorohoi, de meleagurile natale. Înainte de a pleca la Paris, pentru totdeauna, după încheierea războiului, ultima vizită a făcut-o pe tărâmurile copilăriei, la Tescani, la Liveni şi la Dorohoi – unde a fost primit cu urale. În drumul spre prefectură s-a oprit şi la furnizorul său de peniţe, cumpărându-i-le pe toate care erau în depozit. A poposit apoi la Mihăileni, la mormântul mamei sale căreia i-a şoptit: „De aici plec odihnit, din seva pământului meu şi numai asta-mi dă curaj să mă pot dezlipi de ţară pentru un timp mai lung”.      

Dezlipirea, după cum am spus, a fost pentru totdeauna:  „O, Moldovă, draga mea / Cine pleacă şi te lasă, / E pătruns de jale grea”

Au fost versurile pe care le-a rostit pe puntea vasului care-l ducea, mai întâi, la New York..

*

La 14 iulie 1954, scrie Ion N. Oprea (p.73), Enescu are o comoţie cerebrală. Rămâne parţial paralizat. Din ţară îi sosesc ultimii bani: 74.000 lei depuşi la C.E.C. , drepturi de autor, expediaţi de avocatul Romeo Drăghici, prietenul său.

Patul de suferinţă nu i-l veghează Maruca Constantinescu, soţia sa, cu care îi era valabilă căsătoria doar în Elveţia, din motive de procedură neîndeplinită, ci o asistentă socială. Marea sa iubire îl lăsase singur în ghearele suferinţei. A bolii. Proprietăţile din ţară îi fuseseră confiscate, direct sau cu oarecare… perdea. Apartamentul din Rue Clichy din Paris, ca şi vila de la Bellevue, lângă Paris, fuseseră  vândute în ultimii ani tot din cauza lipsurilor materiale personale. Ultimele zile şi le petrece în hotelul „Atala” din Rue de Chateaubrand. Oamenii de inimă îi sunt alături. Îl vizitează, pentru a-i veghea ultimele clipe, regina Belgiei, sosită special de la Bruxelles. Maruca, marea lui iubire, nu-şi face apariţia. Moare în noaptea de 4-5 mai 1955, acum 58 de ani,  şi se odihneşte în cimitirul parizian Pere Lachaise.  Yehudi Menuhin, elevul său, avea să spună lumii întregi: „Enescu va rămâne pentru mine ABSOLUTUL prin care eu judec pe alţii”.

 *

În încheierea eseului său, Ion N. Oprea cita ceea ce este Parisul pentru foarte mulţi dintre români (op.cit. p.75): “Parisul este patria de suflet a multor români. Nu cerşetorii din metrou, spărgătorii de parcometre, şuţii, proxeneţii, infractorii de tot felul pe care ni-i prezintă presa şi mai ales televiziunea sunt românii care domină Parisul, Franţa. Lumea „învârtiţilor” ar trebui să ştie că şi Panait Istrati înainte de a face literatură, de a-l cunoaşte pe Romain Rolland a făcut salahorie. Astăzi Panait Istrati este un mare autor francez, tipărit şi citit la Paris mai mult decât la Bucureşti. Brâncuşi îşi doarme  somnul de veci tot în Franţa, dar mai înainte de a deveni maestrul sacru, el a tras clopotele la biserică, a aprins şi stins lumânările, a fost cântăreţ în strană.

Hotelul „Dieu” este spitalul unde a profesat românul Nicolae Paulescu, cel care a descoperit insulina, omul care a lucrat cu Etienne Lancereaux – unde a încercat marile decepţii ale furtului intelectual, locul unde o placă discretă, neinaugurată festiv, îi poartă amintirea, Cioran şi Mircea Eliade  sunt alte personalităţi  române care înnobilează Parisul. La Theatre de la Huchette se joacă „Cântăreaţa Cheală” a lui Eugen Ionesco. De aproape 50 de ani românul dă lecţii de viaţă francezilor.

De numele lui Cioran sau Mircea Eliade se leagă cele ale lui Brauner, Ilarie Voronca, Brassei, Ştefan Lupaşco,  ale Annei de Noailles, ale prinţesei Martha Bibescu şi nu numai, Străzile poartă nume de români. Şi casele: Panait Istrati, Iulia Haşdeu, Dora Distria (Elena Ghica), Maria Ventura, Aristizza Romanescu, Elvira Popescu, Eli Lotar, fiul lui Arghezi, Traian Tzara – fondatorul dadaismului –Traian Vuia, Henri Coandă, Elena Văcărescu, Dinu Flămând, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma ş.a. sunt nume despre care ar trebui să ni se vorbească mai des, decât despre campionii infractorilor români la Paris”.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5