Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

GHEORGHE A. STROIA: IN MEMORIAM MARIN IFRIM

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 3 (123), Martie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

IN MEMORIAM MARIN IFRIM

Primit pentru publicare: 16 Mart. 2019
Autor: Gheorghe A. STROIA
Publicat: 16 Mart. 2019
© Gheorghe A. Stroia© Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


Ai plecat atât de repede, urcând în spirala Netimpului, peste cărbunii încinși, peste veninurile acestei lumi,  peste răutate și indiferență, peste orgolii și preamăriri, peste prietenii nesincere, peste gânduri fățarnice. Oricum, Tu ai fost mereu deasupra oricăror micimi și răutăți, dreptatea a fost mereu de partea ta , umblând desculță și neprihănită.

Nu ai avut decât cuvinte de susținere, privire blândă și îngăduitoare, pentru cei care au încercat, fără să viseze prea departe, la un loc printre Omenii Cetății. Ți-ai călcat pe suflet și ai întins o mână de ajutor, iar flerul tău a confirmat doar Valoarea. Ai fost un bun samaritean, ai dezinfectat rănile literaturii, chiar dacă durerea unora a fost mare, dar justificată. Sufletul tău nu a cunoscut minciuna, a recuzat nonvaloarea, a adăugat lumină în fiecare rând. Nu ai vrut să dovedești nimănui nimic, nu ți-a păsat de păreri nici nu ai probat slugărnicia, ci ai rămas vertical în toate. Pentru lupta dusă cu încăpățânare, talent, dezinvoltură, pe tărâmul sacru dar arid al culturii, sufletul tău mare merită CUNUNA MUCENICIEI.

TE IUBIM, FRATE MARINE, până dincolo de stele, pentru felul tău minunat de a fi! Cuvintele sunt prea puține sau poate prea sărace, dar TU, MAESTRU AL CUVÂNTULUI, le vei înțelege. Te implor să simți și să înțelegi durerea noastră, a celor care ne-am bizuit pe tine, cărora ne-ai fost ajutor și nădejde.
Nu pot să nu îmi amintesc frumoasele și memorabilele cuvinte din interviul pe care mi l-ai acordat cu plăcere ÎN DIALOG CU INIMA, afirmând că ai avut impresia că te afli la spovedanie. Îl redau mai jos, ca mulți din cei care nu te cunosc sau nu au avut onoarea să te întâlnească, să te regăsească AICI, în lumea ta, pe care cu generozitate ne-ai dăruit-o nouă.
Veșnică, duioasă și pioasă amintire, PRIETEN DRAG DE DINCOLO DE STELE! Pomenită fie amintirea ta! LA MULȚI ANI, ÎNTRU VEȘNICIE, DRAGUL NOSTRU MARIN IFRIM!
Gheorghe A. STROIA și familia pe care atât de mult ai iubit-o – ARMONII CULTURALE.

14-15 MARTIE 2019
ÎN DIALOG CU INIMA… MARIN IFRIM

*********************************************

Gheorghe A. STROIA: Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte… cine sunteți? 

Marin IFRIM: Sunt fiul unor oameni de la țară. Ambii mei părinți au plecat de pe această lume. Sunt un om simplu, care, în urmă cu cinci decenii, a părăsit satul natal. La 17 ani și jumătate deja munceam într-o fabrică. Am avut o viață sentimentală complexă. Pentru mine, familia a fost ceva ce ține de supraviețuire, mai ales după moartea soției, Nela Ifrim, acum 27 de ani. Nu intru în amănunte. Am trăit și am luptat pentru copiii mei. Acum ei sunt oameni mari, la casele lor, cum se zice-n popor. Am trei copii din două căsătorii. Despre prieteni, ce să spun, după 40 de ani de încredere în ei, mi-am dat seama cât de mult am pierdut. Am renunțat aproape la toți. Mă simt mai bine, nu mai are cine să mă iluzioneze, să mă spioneze și să mă toarne în urechile altora. Da, familia are ”conotații sacre”. Așa a rânduit Cel de Sus.

Gheorghe A. STROIA: Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om – ne formăm deprinderi pentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememorați acele vremuri?

Marin IFRIM: Îmi amintesc cu emoție de profesoara mea de Română, doamna Maria Dinu, o femeie înaltă, sobră, frumoasă și cu un tact pedagogic ieșit din comun. Lecțiile ei erau simple și eficiente. Pe lângă instrucția obișnuită, ne punea pe fiecare să citim câte o pagină din Cuore – inimă de copil de Edmondo de Amicis. Aceasta este cea mai frumoasă amintire din copilărie: chipul de regină a celei care mi-a îndreptat ochii spre paginile cărților.

Gheorghe A. STROIA: Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o mențină vie. Dar… cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?

Marin IFRIM: Nu am intenționat să devin scriitor. Elev fiind, în orașul Brăila, rupt de lângă ai mei, am devenit nostalgic și am început să scriu! Scrisori, nu altceva. Aveam vreo 15 ani și nu știam nimic despre literatură, despre reviste literare etc. Scriam părinților, prietenilor, fetelor cu care copilărisem în colțul meu de rai situat la ”granița” dintre județele Brăila și Buzău. Scriam zilnic și primeam de fiecare dată răspuns. M-a luat valul scrisului și am încercat să scriu un fel de roman polițist. Nu a mers, nu aveam suflul necesar. Îmi venea mai ușor să ”compun” careuri de cuvinte încrucișate. Până la debut, în revista ”Familia”, în anii 80, scrisul a mocnit în mine vreo 10 ani.

Gheorghe A. STROIA: Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul,  ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

Marin IFRIM: Nu știu să fi avut vreun motiv anume. Cred că a fost, mai degrabă, un fel de chemare genetică. Mai ales că mă consider un scriitor nativ, autodidact, particular până la enzime. În neamul meu, al ifrimilor, se scrie ca la carnaval. La început, am scris doar în ideea frumosului. Pur sentimental. Acum scriu determinat de starea jalnică a națiunii, inclusiv de starea culturală/literară. Singurul meu atu ar fi acesta: scriu în orb, pe nerăsuflate, fără teama vreunei pedepse critice. Scrisul meu nu aduce nimic nou. Doar numele meu e nou. După atâția marini ( Preda, Sorescu, Mincu etc.) a venit și un Ifrim. Asta e situația. E loc și pentru mine. Așa mă iluzionez…

Gheorghe A. STROIA: Dacă ar fi să raportați scrisul dumneavoastră la scrisul contemporan, ce anume v-ați reproșa și ce ați reproșa scrisului sau chiar scriitorilor de azi? 

Marin IFRIM: Sunt un pic dezorientat, nedumirit. Mi se tot spune că, dacă aș fi trăit în București, aș fi fost un mare scriitor. Nu înțeleg în ruptul capului de ce numai în București te poți afirma. Eu nu scriu ca să mă afirm, scriu ca să descarc niște energii, niște aure cuvenite inclusiv oamenilor simpli. Trăiesc cu iluzia că dăruiesc secunde eterne celor din lumea mea literară. Scrisul meu nu trebuie să se sincronizeze cu scrisul contemporan. Iubirea de acum o mie de ani era la fel ca și cea de azi. Refuz să-mi raportez scrisul la contemporaneitate, deși cad mereu în ispita realității. Mă gândesc la scriitorii antici sau la clasicii literaturii noastre. Toți avem convingerea că trebuie să le depășim valoarea, chiar dacă nu știm în ce sens curge timpul. Ei, clasicii,  oricum, au scris mai bine și mai convingător decât noi. Eu cred că nu trebuie să o luăm înaintea lui Eminescu, nu suntem la atletism, treaba e mult mai subtilă. Ca să scrii mai bine decât clasicii noștri, trebuie să o iei înapoi, în trecut, de la ei până în negurile timpului. Pare un fel de joacă SF cu Silvester Stallone în rolul principal. Mie îmi reproșez faptul că nu am scris tot ce mi-a trecut prin gând, scriitorilor de azi le reproșez adeziunea necondiționată la formula turmei. Găștile, oh găștile!

Gheorghe A. STROIA: Despre scris știm că uneori perceput ca o nevoie personală, individuală. Dar, scriem… și ca să fim citiți, fiecare carte/autor își are publicul său. Ce credeți că se mai citește astăzi, mai au oamenii nevoie de lectură? Care era/ este lectura dumneavoastră favorită?

Marin IFRIM: Respect sintagma ”nevoie personală”, referitoare la scris. La tinerețe, am scris ca să fiu citit. După 4 decenii de scris, mi-am selectat publicul. Am cititorii mei fideli. Țin foarte mult la opiniile lor. Sunt puțini și de o calitate spirituală indubitabilă. Majoritatea sunt mai inteligenți decât mine. Învăț de la ei. Nu poți trăi numai din talent. Îi simt mereu în colțul ringului, ca niște antrenori de box. Când public câte un poem, vreun pamflet sau vreo tabletă, le trimit și lor textul respectiv. Ca să nu mai vorbesc despre cărțile mele, date cu miile, gratis, oriunde și oricând, dar mai ales cititorilor mei. Din câte știu, încă se mai citește. Am cunoscut mulți oameni care citesc cu regularitate cărți și reviste. Ce e drept, aceștia nu sunt oameni de rând. Sunt funcționari, profesori, medici, ingineri etc. Probabil că ei simt o anumită nevoie a cititului, un fel de terapie individuală. Știu că nu toți oamenii au nevoie de lectură. Lectura presupune creier aerisit. Lectura mea favorită e mai atavică decât a criticului Alex. Ștefănescu. Îmi place să citesc mult bancnotele. Îmi place și autograful dat de Isărescu, mare scriitor, domnule, pe aceste bancnote care, când le citești, vezi cu ochii cum se devalorizează. A doua lectură favorită, dacă nu cumva o fi prima, ține de internet – unde citesc revistele mele preferate: Armonii Culturale, Luceafărul.net, Omniscop, Constelații Diamantine, Litera 13 ș.a. Înainte de 1989 îmi plăceau tabletele lui Geo Bogza publicate în România Literară.

Gheorghe A. STROIA: Știm cu toții că pentru a te putea afirma, ai nevoie de promovare, mai ales în mareea de informații care circulă global cu viteza luminii. Unii te susțin, alții dimpotrivă. Ați putea să ne spuneți cum ați reușit dumneavoastră să vă promovați și unde vă pot găsi cititorii noștri?

Marin IFRIM: Nu am făcut ceva anume pentru a-mi promova literatura. Nu sunt dator nimănui. Nu am ”cinstit” niciun critic literar și nici nu am rugat vreodată pe cineva să scrie despre cărțile mele. Fiecare carte publicată am trimis-o unor critici literari, unor reviste etc. Câte 100-150 de exemplare din fiecare tiraj. Fiecare volum a avut parte măcar de o cronică literară. Au scris despre cărțile mele, din convingeri care țin de gusturi estetice, presupun, critici literari de anvergură, cum ar fi Ion Roșioru (unul dintre cei mai importanți critici literari de după 1989, care, din păcate, sau din fericire, nu are loc în nucleul elitist al momentului), Ionel Necula (alt condei supersonic), Geo Vasile, Dumitran Frunză și mulți alții. Cronici favorabile, entuziaste, flatante. Altuia i s-ar fi urcat gloria la cap. Sunt un om cu picioarele în pantofi și cu tălpile pantofilor neciuruite; simt pământul prin însăși gravitația sa. Acești scriitori mi-au promovat cărțile. Le mulțumesc și îi asigur de toată considerația mea. Culmea efectului de bumerang, multe din cărți mi-au fost promovate de marele critic, la propriu, Alex. Ștefănescu, care, în ”România Literară”, cu o osârdie șoricioasă, mi-a luat peste picior unele volume. Întrucât Alex. Ștefănescu e tare ”iubit” de breaslă, am primit zeci de felicitări, fraternizări, solidarizări cu ”lipsa” mea de talent. Nu dau doi bani pe opiniile pernicioase ale acestui gramofon prăfuit. Prin 1995, am publicat un volumaș intitulat ”Curentul marin”. Au scris despre el: Lucian Chișu, Dan Silviu Boerescu ș.a. A fost o carte de succes. Firește, Ștefănescu a făcut ce știe el mai bine: mișto de cartier literar. Altul, Ion Spânu, turbat de o furie nejustificată, a scris, în ”Luceafărul”, că ”așa ceva nu există”. În numărul următor al ”Luceafărului”, a intervenit Dan Silviu Boerescu declarându-mă ”amiral” al poeziei. Și cei care m-au tratat cu dreaptă măsură, dar și cei care, din fel de fel de frustrări, au scris fel de fel de bazaconii despre creațiile mele, mi-au promovat opera. Cititorii mă pot găsi la adresa online: cartelulmetaforelor@gmail.com sau pe blogurile https://mifrim.wordpress.com/, https://atmosferablogmarinifrim.blogspot.ro/. Nu am cărți în librării, nu-mi permit luxul de a-mi pune cărțile în vitrine pline cu kitsch-uri ale unor grafomani de profesie.

Gheorghe A. STROIA: Cred că fiecare dintre noi a trăit emoția începutului, atunci când am încercat să ne definim, să ne aflăm calea, sensul și, de ce nu, lumina. Ce sfat i-ați da începătorului, celui care aspiră la un loc în galeria scriitorilor contemporani? 

Marin IFRIM: Ar fi multe sfaturi de dat. Primul ar fi să stea departe de haite literare, de hiene troglodite, care se adună la un loc pentru a bârfi și a aduna material informativ. Nu poți să fii cenaclist de la 20 până la 80 de ani dacă nu cumva ai niște obligații de natură extraliterară folosind literatura. Scriitorul adevărat trăiește în singurătate, între cărți, între viziunile sale nedeformate de ”critici” ai unei realități ascunse. Mi-am pierdut cea mai potentă perioadă a vieții în preajma unor astfel de oameni, prin cenacluri de provincie, prin cârciumi sordide, cot la cot cu cei care mă turnau direct în fonta celor nevăzuți. Aș fi putut să scriu, în toți acei ani, zeci de cărți. Când m-am trezit la realitate, am încercat să recuperez. După ce am ieșit din acest cerc vicios, am publicat 31 de volume: poezie, teatru, monografii, interviuri, critică și istorie literară. E prea târziu, cea fost a fost, vidul nu poate fi recuperat. I-aș mai sfătui pe tinerii începători să-și ancoreze atenția în operele clasicilor, nu în ”reperele” conjuncturale ale momentului. Să lupte pentru creațiile lor, să nu renunțe niciodată. Opera omului devine cu timpul mai importantă decât omul însuși. În literatură nu se intră cu haita. Experimentul optzecist a demonstrat acest lucru.

Gheorghe A. STROIA: Vorbind despre inspirație, se spune că unii pot scrie doar în momente de inspirație, alții spun că pot scrie indiferent de moment. Ce înseamnă să ai inspirație și cum se aplică aceasta în cazul dumneavoastră?

Marin IFRIM: O să vă dezamăgesc. Nu pot defini inspirația literară. N-o percep. S-ar putea să o confund cu intuiția literară. E vorba de simțuri ale conștienței, nu neapărat ale conștiinței. Prin anul 1980 mi-am cumpărat o mașină de scris. De atunci nu prea am mai scris ”de mână”, ci direct la mașină apoi la calculator. Nu mă imaginez stând în fața acestor mașini așteptând inspirația. Întotdeauna am intrat direct în brazdă. Da, pot să scriu în orice moment, însă, ce e drept, nu toate momentele sunt faste. Scrisul e precum foamea. Când vine vremea, parcă îmi scot hrana din laptop. În urmă cu doi ani am publicat o carte ceva mai specială  – ”Blocat în lift, spre cer” -, o carte care trebuia scrisă cu orice preț. Nu era vorba de inspirație, ci de un amestec de lucruri concrete și de un lirism tematic. Scăpasem de moarte și eram dator trecutului meu și, mai ales, doctorului care m-a operat, un chirurg genial, Constantin Tihon de la Spitalul Colentina din București. Ajuns acasă, timp de două luni, între 4 și 5 dimineața scriam câte un scurt capitol plus poemul anexat. A ieșit o carte bună, făcută cu o tenacitate care, între timp, s-a mai domolit.

Gheorghe A. STROIA: Ce gen/specie literar/ă vă este mai apropiat/ă de suflet și de ce? Ați putea să exemplificați cu una dintre cărțile dumneavoastră?

Marin IFRIM: Îmi sunt familiare toate genurile – am avut norocul unei pasiuni și curiozități mai largi: liric, epic, dramatic. Am publicat câteva cărți de versuri, două romane și patru cărți de teatru. Plus publicistică obișnuită (poate mii de articole, tablete, eseuri, critică literară etc). Tot ce am scris nu poate fi cuantificat sub forma unor preferințe personale. E vorba despre o strategie contra plictisului și de o mișcare browniană a spiritului. Când nu am putut scrie versuri, am trecut la proză sau la teatru. E ca în agricultură, chestiunea aceea cu rotația culturilor. Exemple personale: ”Din capitala mondială a anonimatului” (antologie de versuri), ”Cartea de muncă” (miniroman autobiografic), ””Din/spre teatrul George Ciprian” (evocări din culise, nu piesele mele de teatru), ”Trilogia singurătății” (publicistică), ”Însemnări despre literatura buzoiană actuală” (critică și istorie literară). După 31 de cărți publicate, e firesc să fi străbătut toate genurile.

Gheorghe A. STROIA: Scrisul nu este un sinonim al bunăstării materiale pentru scriitor. Se mai câștigă astăzi din scris, este scrisul o componentă a prosperității celui care scrie?

Marin IFRIM: Dincolo de munca mea de zi cu zi, cea din ultimele două decenii (aproape 5 ani la Teatrul ”George Ciprian”, ca regizor tehnic, și aproape două decenii la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, ca referent-bibliotecar), deci dincolo de salariu, am câștigat foarte puțin din scris. Îmi amintesc cum, acum vreo două decenii, pentru un grupaj de versuri, am primit, de la revista ”Ateneu”, 14 lei. ”Viața Românească” a fost mai darnică și mi-a trimis 75 de lei. Pe vremea lui Ceaușescu, pentru vreo două strofe, primeam peste 80 de lei, asta însemnând bani pentru lăzi cu bere! Am câștigat mai mult pe contracte cu drept de autor. Sume mici dar primite regulat. Și am mai luat câțiva lei de pe urma unor jurizări la diferite concursuri literare. Cam atât. Nădejdea mi-a fost mereu în salariu. În România niciun scriitor nu trăiește din ceea ce scrie. La vârsta de 62 de ani m-am pensionat legal, după 47 de ani și șase luni de muncă la foc automat. Mi-au făcut o pensie de  tot râsul, cam cât câștigă un cerșetor cu vad bun. Noroc cu indemnizația de la Uniunea Scriitorilor (50% din pensie). Ca atare, anul acesta am semnat încă un contract de drepturi de autor cu o instituție de cultură. Muncesc, altfel nu se poate. Am înțeles că o duc bine din punct de vedere financiar unii (auto)aleși cu de la sine voință: Alex. Ștefănescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu. Or mai fi și alții. Cred că aceștia își merită banii, muncesc numai pentru ei, au găsit sau și-au provocat oportunități. Nu-i invidiez. În comparație cu ceea ce fac ei, munca mea poate părea una necalificată. Așa e viața, strâmbă pe lumea aceasta și cocoșată dincolo. Se spune că nu luăm nimic cu noi atunci când părăsim această lume. Ca atare, când o fi să fie, voi pierde niște oameni dragi, nu și cine știe ce avere acumulată de pe urma minții mele speriate de infinitul creației Celui de Sus.

Gheorghe A. STROIA: Despre uniunile de creație literară ce părere aveți, sunt sau nu oportune, au un rol clar definit în propășirea literaturii române? V-a ajutat în demersurile literare proprii apartenența dumneavoastră la o astfel de uniune?

Marin IFRIM: Nu știu câte uniuni de creație există în prezent. Știu că a existat o Asociație a Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO), fondată de Mircea Nedelciu și continuată o vreme de Ion Bogdan Lefter. O asociație alcătuită aproape în exclusivitate de Generația 80. Am fost membru al acesteia. Între timp, avântul generației mele s-a domolit până la starea de levitație metafizică. Mircea Necelciu a murit, iar Ion Bogdan Lefter e profesor universitar și se perindă pe la televiziuni, nu știu exact în ce calitate însă e plin de păreri, ca tot românul din Poiana lui Iocan. Așadar, ASPRO s-a lefterit. În fine, de 20 de ani sunt membru al Uniunii Scriitorilor din România. Nu sunt în relații bune cu conducerea, dar nici nu-mi doresc să vină alții în locul celor de acum. Nemulțumirile mele nu privesc ideea de Uniune, ci doar niște nume, niște firi ceva mai meschine. Așa sunt scriitorii, orgolioși. USR are un rol determinat și protejează cât de cât scriitorii. Știu că există și Liga Scriitorilor din România (LSR), îl cunosc din scris pe fondatorul acesteia, Alexandru Florin Țene, un om cu o putere de muncă uluitoare, bun organizator, loial colegilor săi de breaslă. LSR e o alternativă decentă pentru cei care nu au optat sau nu au fost ”optați” pentru USR. Există și în această ligă zeci și zeci de scriitori de mare valoare. Am aflat, recent, că există și o asociație internațională a creatorilor români sau cam așa ceva. Am văzut o legitimație pompoasă și niște diplome în brațele unor anonimi, dar și pe buricul celebrului  Alex. Ștefănescu. Mare e grădina cu castraveți murați de-a gata. Cred în viitorul USR și în cel al LSR. În demersurile mele literare nu am primit niciodată niciun ajutor de la USR. Nu am cerut. Cer alții tot timpul. Nu am primit niciodată niciun premiu al USR, alții au luat câte-o duzină. Nu-mi place să stau la astfel de cozi și nici nu am nevoie de premii, nici măcar în bani. În urmă cu trei ani, am fost anunțat că sunt nominalizat pentru Marele Premiu al unui festival onorabil. Le-am spus organizatorilor că nu mă pot duce până în miezul Transilvaniei pentru 1500 de lei și i-am rugat, cu scuzele de rigoare, să premieze pe altcineva. Nu m-am dus nici la Focșani, la câțiva pași de Buzău, tot pentru un premiu oferit în cadrul unui Salon literar. Banii s-au dus înapoi în casieria Consiliului Județean de acolo, la mister Oprișan. Am nevoie de timp și de sănătate ca să pot scrie, căci am impresia că mai am câte ceva de spus, ori sănătate și timp nu dă nicio uniune.

Gheorghe A. STROIA: Există în fiecare dintre noi mulțumiri și nemulțumiri. Există oameni, cărora, deși nu recunoaștem întotdeauna, le suntem datori cu secvențe din ascensiunea noastră, de ce nu, fie ea și literară. Din contră, există oameni care au încercat să ne demoralizeze, unii dintre ei poate nu neapărat cu intenții negative. Pentru tot ceea ce sunteți în acest moment, vă încearcă o nemulțumire față de ceva/cineva? În antiteză, există e persoană în spectrul literar contemporan față de care nutriți sentimente de admirație și care ar fi motivele pentru care o faceți?

Marin IFRIM: Am mai spus, datorez primii pași în literatură unui poet din Mâneciu, Prahova, Puiu Cristea (Alexandru Cristea), fost redactor de rubrică de cultură la fostul ziar ”Viața Buzăului”. După debutul din ”Familia”, el m-a sprijinit constant publicându-mi versuri în ziarul local. Atât și nimic mai mult. Sprijinul său a contat enorm, a fost decisiv. Îi sunt dator cât tot ceea ce am publicat până acum. La bătrânețe l-am sprijinit cât am putut, era un singuratic nativ. A fost găsit mort în garsoniera sa. A murit în noaptea Anului Nou 2002, la 72 de ani. Dumnezeul să-l odihnească în pace. În schimb, când e vorba de oameni care m-au demoralizat lista e lungă. Nu mi s-a făcut rău din neatenție, ci numai și numai premeditat. Unul precum Mircea Mihăieș, mare mahăr la USR, șef al Comisiei de Monitorizare a membrilor Uniunii, mi-a dedicat o întreagă pagină tristă în ”România Literară”, iritat pentru că mi-am permis să organizez o mică și modestă manifestare dedicată lui Mihai Eminescu. Alex. Ștefănescu mă calcă pe bombeuri ori de câte ori are prilejul, cinismul său ținând de psihiatrie. Cândva scria că sunt ”inconfundabil”, trecându-mă pe o hartă a tinerelor talente. S-a sucit la vrej. În fine, viață amară mi-au făcut și cei din jurul meu, veșnicii cenacliști, pișcotarii manifestărilor literare. L-am întrebat pe un intelectual zdravăn la cap, poate cel mai inteligent și echilibrat cetățean al Buzăului, ce au ăștia cu mine, de ce mă urăsc cu atâta patimă. Mi s-a răspuns scurt: ”Te urăște cutare, cutare și cutare pentru simplul fapt că ai talent, pentru că, spre deosebire de ei tu chiar ai făcut ceva în domeniul literaturii”. Am înțeles și mi-am văzut de drum, nu poți amesteca uleiul de măsline cu pișatul boului. Sunt nemulțumit de toată impostura din jurul meu. Firește, există și scriitori pentru care nutresc sentimente de admirație. Mă gândesc, în primul rând, la doamna Magda Ursache, la caracterul său integru, și la marele poet din Slobozia, Șerban Codrin, la fel de moral și de incisiv ca și doamna Magda Ursache. Îl prețuiesc sincer și pe Ion Gheorghe, cel mai mare poet român în viață, după modesta mea părere de bine.  

Gheorghe A. STROIA:  Activitatea dumneavoastră literară este una prolifică. Ce proiecte de viitor aveți? Îmi puteți dezvălui câte ceva, în premieră?

 

Marin IFRIM: Da, scriu zilnic. Altfel nu se poate. Mă ocup de două reviste literare, îmi scriu cărțile, recenzez diferite volume primite din țară. Nu pot ține pasul cu munca pe care ar trebui să o fac. Sunt depășit de situație, fac doar ceea ce pot face. Am destule proiecte, unele au rămas pe loc, le voi relua când va fi posibil. La romanul ”Cartelul metaforelor” am lucrat vreo șase luni, după care am lăsat manuscrisul în sertar. După 15 ani am reluat totul de unde rămăsesem. A ieșit o carte bună, ”ruptura” de timp nu se observă pentru că nu a existat decât în mintea mea. Lucrez la încă o carte despre teatrul buzoian, la un volum despre Securitatea buzoiană, incluzând aici și turnătorii; o carte din care am publicat câte ceva în revista ”Asimetrya” din Paris, fondată de criticul literar Dan Culcer. Și, în fine, foarte important, îmi adun cele câteva sute de poezii publicate în ultimii doi ani în diverse reviste din țară, inclusiv, sau, mai ales, în onorabila publicație ”Armonii Culturale”. Scriu pentru că am lângă mine o femeie cum numai Tudor Arghezi a avut. Am și eu Paraschiva mea, femeia care îmi ține de sănătate și se bucură sincer când vede că scriu. Vorba ceea: ”Dacă dragoste nu e, nimic nu e”…

Gheorghe A. STROIA: Există o întrebare pe care nu ați primit-o, dar la care ați dori să-mi răspundeți? Vă rog…

Marin IFRIM: Nu știu ce să zic. M-aș întreba eu pe mine însumi: ”Unde vrei să ajungi cu scrisul?”. Chiar așa, nu mi-am pus niciodată o asemenea întrebare. Nu știu unde vreau să ajung, dar știu unde nu vreau să ajung. Nu mă interesează postumitatea mea, nu mă pot închipui reîncarnat în vreo statuie și nici nu-mi văd numele pus pe marginea vreunei străzi. Nu mă văd nici în vreun manual școlar. Vreau să fiu atât cât vor mai trăi după mine cei pe care îi iubesc. Nimic nu e mai important decât copiii noștri și decât femeile pe care le iubim. Odată cu dispariția acestora, mă refer la ai mei, dispariție pe care nu mi-o pot închipui, voi muri pentru a doua oară. Nu am încredere în eternitate, e o iluzie umană. Intrat în postumitate nu vreau să mai fiu deranjat. Cred că o să-mi continui munca dincolo, oriunde o fi acest dincolo. Oricum, cred că e vorba despre o treaptă superioară. Sper să iau cu mine ”talentul” și  pofta de scris. De-o fi să scriu printre îngeri, mă voi limita la poezie, de-oi nimeri la cazanul cu smoală o să-mi scriu autobiografia totală a vieții pământene.

Gheorghe A. STROIA: În încheiere, mulțumindu-vă pentru amabilitatea cu care ați răspuns provocării mele, credeți în utilitatea  și succesul acestei cărți cu interviuri? Ce sugestie îmi puteți da? 

Marin IFRIM: Evident, cred în demersul dumneavoastră. Altfel nu răspundeam acestor întrebări foarte interesante. Va fi o carte de mare utilitate. Succesul e garantat. Vorbim după apariția acesteia. Pariez pe această carte de interviuri. Nu vă pot da nicio sugestie. Vreau doar să văd cartea, să o pipăi și să strig: ”Evrika!”. Mulțumesc pentru această provocare tonică. M-am descărcat de un surplus de energie statică. Parcă m-aș fi spovedit! Să auzim numai de bine.

APRILIE 2018

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.585 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5