Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 17 → 2025
GHEORGHE SMEOREANU: ”Mă bucur că am fost ziarist ori de câte ori plec în călătorii sau fac interviuri cu oameni importanți”
- IOAN VASIU: – Ce amintiri păstrați, referitoare la debutul dumneavoastră, ca jurnalist și ca scriitor ?
GHEORGHE SMEOREANU: – Am debutat în presă la 14 ani, la ziarul ”Orizont” din orașul meu natal, Râmnicu Vâlcea, cu o rubrică numită ”Cronica de librărie”, scriam despre cărțile noi apărute de-a lungul unei săptămâni. Când am pășit pentru prima oară în redacție, pe hol am întâlnit doi tineri, strălucitori ca niște zei: George Țărnea și Lucian Avramescu. În noaptea care a urmat predării primului text, nu am dormit și, la ora 5 dimineața, am cumpărat ziarul. Debutasem ! - Am colecționat exemplarele din ”Orizont” în care apăreau articolele mele și le-am depozitat într-un sertar ceva mai ascuns. Când teancul ajunsese destul de mare, le-a găsit mama și s-a dus cu colecția mea direct la tata care m-a sfătuit, cu blândețe, să mă las de ziaristică fiindcă nu e treabă serioasă.
- Nu l-am ascultat, iar acum nu exclud ca tata să fi fost un înțelept.
- Cu privire la debutul scriitoricesc, trebuie să îi mulțumesc lui Ilarie Hinoveanu, să-l ierte Dumnezeu, care era director la ”Scrisul Românesc”, din Craiova. Mai întâi, a fost un concurs de manuscrise pe care l-am câștigat. Apoi, redactorul de carte mi-a spus că fără să dau niște vin și carne, nu am șanse. Punctul culminant a fost când însuși directorul, după o partidă de poker & whisky la care am fost doar spectator, mi-a declarat că dacă nu mă duc cu el în grădină să urinăm împreună, nu mă publică. Până la urmă, m-a publicat cu volumul ”Pasărea care ne strigă”.
- Când am venit cu trenul de la Craiova la Vâlcea, mi se părea că merg pe pernă de aer, nu pe șine. Cred că nici nu se inventase perna de aer, whatever.
- Apoi, un critic care a murit, săracul, m-a zdrobit în ”Luceafărul” fiindcă ne intersectasem în amor cu o artistă, iar eu, fiind mai tânăr, ieșisem învingător. Nu știu ce o fi zis atunci Geo Dumitrescu, cel care îmi publicase un grupaj la Poșta redacției. Unde a scuipat criticul, a sărutat Ilie Purcaru, într-o carte, unde a scris că sunt o speranță a poeziei românești. Totuși, fuseseră cam multe întâmplări, așa că vreo câțiva ani m-am lăsat de scris poezii.
- Ar mai fi de spus, pentru amuzament, că din pricina poeziilor am fost la un pas de exmatriculare de la Universitatea București, Facultatea de Filosofie, secția Psihologie. Un fost coleg de liceu, ajuns șofer de autobuz, îmi plătea cu 20 de lei poezia, zicând că folosește versurile mele să cucerească o fată de la Râmnicu Sărat. Cineva, cred că Stelian Tănase, m-a invitat să citesc un poem la cenaclul ”Charmides”, al universității, despre care văd că acum Google nu știe nimic. Păstrasem copiile poeziilor vândute, am tras una din grămadă și am citit. De față era și Constanța Buzea, care m-a chamat a doua zi la ”Amfiteatru” să îmi spună că l-am plagiat pe poetul muncitor de la Râmnicu Sărat, care avea o pagină de revistă și un volum în pregătire și, ca atare, voi fi dat afară de la facultate și trimis în producție.
- Cum am scăpat ? I-am cerut poetei dactilograma poeziei citite de mine, spunându-i înainte că, din păcate, tastasem Harun am – Rashid în loc de Harun al – Rashid. Poeta a încremenit și s-a închis scandalul.
- Din nou probleme cu poezia mea.
- I.V.: – Amintiți, vă rog, publicațiile (reviste și ziare) la care ați colaborat de-a lungul anilor.
- G.S.: – Nu am fost un pătimaș al publicării mele în reviste, nu știu de ce, îmi pierise cheful de a fi scriitor. Totuși, m-am dus la Ion Cristoiu, acesta m-a dat, așa, cu un singur gest, pe mâna criticului Constantin Sorescu și, ce să vezi, mi-au făcut două coloane în SLAST. Apoi, a fost o cronică foarte pozitivă în ”Vatra”, semnată Ion Predescu, un grupaj de poeme în ”Argeș”, apoi, nu mai țin minte, cred că am renunțat un deceniu la poezie și am scris un roman care s-a vândut bine. Cu banii primiți pentru roman, am putut cumpăra banane, portocale și țigări străine în decembrie 1989.
- Nu am publicat eu în multe ziare, dar am construit, cu echipe, desigur, destule ziare. Mai întâi, acasă la mine, ”Curierul de Vâlcea”, probabil primul ziar cu bani privați, în ianuarie, 1990. După aceea, ”Curierul zilei”, în Argeș, după care am fost cumpărat de un milionar, pe bani grei, ca fotbaliștii, să fac ”Societatea argeșeană”, toate acestea fiind cotidiene cu zeci de mii de exemplare pe zi, ceea ce în provincie era bine.
- Acum, am propria mea revistă, ”Criterii Naționale”, cu o echipă mică. Public aici comentarii politice.
- Am mai întemeiat o revistă, ”Vâlcea literară”, sub genericul căreia, să zic așa, am editat deja 14 numere și vreo 1500 de pagini semnate de scriitori români și străini. Aici m-a ajutat enorm redactorul – șef, poetul Nicolae Nistor, căruia mă gândesc să-i predau directoratul, mai ales că vreau, sincer, să nu mai scriu literatură.
- Să nu uit să spun că două dintre piesele mele de teatru s-au jucat cu sala plină, la Pitești, Râmnicu Vâlcea și Chișinău, dar vreau să abandonez și mica mea dramaturgie. Din experiențele minore deja avute, am succes, dar lumea aceasta bizară, a directorilor de teatru și a regizorilor, nu e de mine.
- I.V.: – Alături de care jurnaliști importanți ați lucrat de-a lungul timpului ?
- G.S.: – Am predat doi ani la Școala Superioară de Jurnalism, un curs numit ”Actualități și mentalități în mass media”, apoi, încă vreo câțiva ani la Universitatea ”Constantin Brâncoveanu” din Pitești. Nu învăța nimeni mai nimic, așa încât m-am lăsat de profesorat. Am avut drept studenți ”jurnaliști importanți” de azi, dar aș prefera să nu-i numesc, cred că nici ei nu mă mai știu fiindcă nu prea veneau la cursuri. Din politețe față de dumneavoastră, o voi aminti pe Andreea Esca.
- Am avut, ce-i drept, câțiva angajați și colaboratori oarecum cunoscuți, la ziarele pe care le conduceam, să zic doar de Dana Grecu sau Cristian Sabbagh, dar și-au urmat drumul lor asupra căruia nu cred că am avut influență.
- Sunt mândru de cariera proefsională a Cameliei Bădulescu, o excelentă ziaristă din Pitești, care mi-a fost studentă și angajată și care editează săptămânalul ”Ancheta”.
- I-am solicitat cândva părerea lui Ion Cristoiu despre cum să măresc tirajul la un ziar unde eram director. Mi-a spus să măresc corpul de literă la tilu și să dau poza de prima pagină mai mare. A funcționat instantaneu. Am fost bun amic cu Sorin Roșca Stănescu și mergeam des să văd ce se mai întâmplă pe la ”Ziua”. Ne-am certat la un șpriț, la munte, pe motiv de diferență de viziune în presa politică.
- Mai trec ziariști de la București pe la moșia mea de la Albota, o comună din Argeș unde locuiesc,în primul rând, cu o nevastă tânără și frumoasă, apoi cu 5 câini și 10 pisici, câțiva pomi și mulți stejari, cu vreo 7000 de cărți și toată muzica bună a lumii. Mor după Concertul în Re Major pentru vioară de Brahms și știu pe de rost toate cântecele lui Aznavour.
- I.V.: – Cu ce vă ocupați în prezent ?
- G.S.: – Citesc mult și călătoresc, sunt oarecum globe – trotter. Scriu aproape zilnic la revista ”Criterii Naționale”, fac emisiuni și podcasturi în Vâlcea și Argeș, uneori, consultanță electorală și cam atât.
- Să nu uit un moment important al vieții mele cotidiene, anume că în multe seri ieșim cu câinii pe un câmp de lângă cabana noastră. Stăm până la apus. E frumos și trist, sunt, cum spunea un personaj dostoievskian, fericit, nespus de fericit, peste măsură de fericit, adică trist.
- I.V.: – Din care Uniuni faceți parte ?
- G.S.: – Din Uniunea Scriitorilor din România, de peste 25 de ani.
- I.V.: – Ați regretat vreodată că nu ați ales o altă profesie ?
- G.S.: – Mă bucur că am fost ziarist ori de câte ori plec în călătorii sau fac interviuri cu oameni importanți. Am intervievat vreo zece șefi de stat și de guvern din câteva țări, pentru revista mea. Mă mai bucur când pot citi până în zori fără să îmi facă cineva programul și, în fine, mă bucur când primesc câte un mesaj de apreciere față de articolele mele.
- După cum vedeți, mă bucur de multe ori, dar în tot restul, regret enorm. Am dorit să practic psihopatologia și nu am reușit. Am devenit expert ONU în demografie și nimeni nu a apelat la competența mea, dar nici eu nu m-am băgat pe gâtul nimănui. Am studiat demografie istorică la Paris, dar nu am lucrat niciodată în acest domeniu. Am urmat o facultate de teologie, dar aici, recunosc, nu m-am considerat apt să profesez.
- Observați așadar o neorânduială și faptul că am tânjit după alte profesii. Nu a fost să fie.
- I.V.: – Ce aveți acum pe masa de lucru și ce proiecte aveți în vedere pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat ?
- G.S.: – Am publicat zeci de cărți, vreo două s-au vândut bine, adică în peste 10 mii de exemplare, dar de la Râmnicu Vâlcea, de la Pitești sau de la țară, unde locuiesc de peste două decenii, nu poți fi important. Pe de altă parte, nici nu am tras cu dinții să fiu important, am așa un fel de percepție a finitudinii jalnice a vieții și operei oricui, un fel de nevroză a succesului care oricum se duce de râpă.
- Aș scrie o carte despre fizica cuantică și Sfinții Părinți ai Filocaliei. În mod ciudat, de ambele părți sunt folosite extrem de multe formulări asemănătoare, uneori chiar similare…Vă mulțumesc frumos pentru interesul de a face acest interviu cu mine.
- Interviu de Ioan Vasiu /UZPR
Articole asemănătoare
- Laureații Festivalului-Concurs de Literatură „Ion Budai Deleanu”, Ediția a IX-a, 12-14.VII-2019, Geoagiu Băi, Județul Hunedoara.
- Pentru sufletul Ligyei Diaconescu…
- „Folkul de astăzi îmi pare mai sărac față de ceea ce se cânta până prin 1980.”
- CRISTINA TURCU PREDA: ”Pentru mine, cântecul popular nu este doar o profesie, ci o bucurie a spiritului, o stare deosebită pe care încerc să o transmit cum știu eu mai bine”
- Înfrățiți prin cuvânt, uniți prin cultură
Drept de autor © 2009-2025 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania