Primit pentru publicare: 16 ian. 2016
Publicat: 17 ian. 2016
A consemnat: Ion ISTRATE

ANA URMA

Născută: 24 nov. , Vaslui
Studii: superioare.
Profesional: domeniul economic.
Poetă: debut literar cu vol.  File de jurnal fără sfârşit, Ed. Semănătorul, 2009.

Apariţii cu secvenţe haiku şi poezie în peste zece antologii:
– Antologie de poezie-55 poeţi contemporani, selecţie Valentina Becart (2009);
– Lira în patru puncte cardinale” (2010);
– poetic@, selecţie Cristina Ştefan (2011);
– Ţipat de cocor, coordonator volum, Corneliu Traian Atanasiu (2011);
– A treia carte. Poezii, ed. ArtBook (2012);
– Stol de cocori, Haiku, anul IV de concurs, editura Pim (2013);
– Zbor de cocori, Haiku, anul V de concurs, editura Pim (2013);
– Iarăşi cocorii, haiku, anul VI de concurs, editura Pim (2013);
– Antologie de poezie şi proză, ed.ArtBook (2013);
– Chemarea cocorilor, anul VI concurs, editura Pim (2014);
– A patra carte, poezii, ed. ArtBook (2014);
– Poezie şi proză, editura ArtBook (2015).

Volume single on line:
– File de jurnal, poezie, editura on line Semănătorul (2009);
– Ploaie de vară, haiku, postare Calameo(2011).

Apariţii carte,  suport hârtie, volume proprii:
– Isadorable, poezie, editura ArtBook 2015;
– Ploaie de vară, haiku, editura Pim 2015.

Premii:
Locul III  –  Două naturi, o pneuma, eseu, concurs Cenaclul Literar Lira21 (2013);
Locul I     –  recenzie vol. Patria mea A4/Ana Blandiana, concurs Agonia.ro&Cărtureşti (2014);
Locul III – Poeme în manuscris, Festivalul concurs poezie religioasă Credo/Lăpuşna (2015);
Numeroase premii la concursuri haiku, organizate de grupul RomanianKukai (2010-2015)

Haec primum ostium la Luceafărul

Poem pentru niciodată

in memoriam

toamna inundă oraşul cu râuri de frunze
şi case îşi schimbă în roşu faţadele vechi
sub ruguri de iederă mai înalte ca noi
în cel mai înalt dintre turnuri un ceas s-a oprit
cei mai mulţi doar privim îngroziţi către limbile lui
numai ei disperaţi l-au pornit şi a mers în sens invers un timp
de atunci dorul umblă tăcut prin spitale au trecut săptămâna
şi luna de gardă ca un abur de pâine fierbinte pe străzi
s-au sfârşit
de atunci albul tinde spre gri sângeriu are tivul de toamnă

mai sensibili developăm filmul
subtitrat pe retină cu fosfor şi nerv
ochi telescopici dezgolesc inocenţilor piatra
un resacul de gânduri sub tâmple şoptesc niciodată adio
în timpane chitare departă capacul cutiilor black
păpuşi nefardate privindu-ne fix prin canale de sticlă

şi deasupra oraşul în centru un dangăt de clopot
claxoane nervoase şi frunze de aur îngroapă amiaza
sub faţadele vechi iedera se destramă înalt
muşcăm din ciorchinele toamnei amar boabe vii
cândva între patru pereţi frumoşii nebuni striveau între dinţi
sămânţa tăcerii atenţi la spectacolul lumii formaseră cozi
din nimic aşteptării mult prea strânsă atunci în rotiţele vieţii
ca o vulpe-n capcană rozându-şi piciorul tăcerea creştea
la sânu-i o mie de pui

în staţii cu muzica dată mai tare
decibeli evadează prin ferestrele visului scurt şi o mare de inimi
se mută în stradă cum în mare un munte pentru că
şi noi am crezut

pulsează în candeli lumina păsări desprinse de aripi îşi scriu
te-iubesc-uri pe cer frunze oliv preiau din mesajele morţii
imagini alb negru se-mpletesc cu amarul din fum
se clatină turnuri se tulbură ape undeva un daesh detonează o bombă
în rafale se-nalţă alt rug colectiv lumânări se înfing în memorii
sub asediu din flăcări renasc salamandre în oraşul cu cerul albastru
fireşte pe centru copacii par trişti mult prea trişti când tinerii pleacă

aş vrea să-l întorc ceasul rău să-l arunc împietrind minutarul la fix

Ora tăcerii
sola fide

Păşeam acrobatic între noapte şi zi
îmi ţineau echilibrul nevoia de tine
luna soarele partenerii fideli deopotrivă
căldura şi umbra

În zbatere mută copacii
lăsau peste umeri zăpezi de petale
în plete fâşiile nopţii înnodate subţire sub stele
sclipeau irişi mii

Doream să te văd era ziua ta
pierdut în mulţime ca un bob de muştar dus de vânt
vii şi morţi în torente treceau valuri valuri călcau
şi călcam în picioare firul razei plăpând

Pâlpâiau lumânările viu înţelesul luminii

Casa ta era luminată sprijineai câte-o cruce în mers
şchiopătai cu cei slabi alb toiag celor orbi nevoiaşilor
haină
apăsat sub desagile grele ne purtai triumfal pe grumaz
împărţiţi în fărmâme flămânde sau goale de tine
te lasai mistuit mai departe în rugi
apa ochilor tăi ungea osii vechi împăcărilor vanităţilor
aşteptărilor umilinţelor

Singur tu pregăteai pentru cină trupul tău mărunţit noi luam flăcări vii
vin şi pâine

Semn de carte
risipitorilor de cuvinte

pe vremea când visul spărgea carapacea
şi fluturii moi înnoptau pe retină feerii din adânc
vesteau înflorirea lovind în perete de clopot preaplinul
universul din gânduri mutându-l în litere crude

de la înălţimea acelor semne peste umăr priveam
fără frică spre un loc însemnat cu piatra uimirilor mele
pe locul acela răsărea un copac
l-am numit copacul cuvintelor sau copacul de pâine

luam câte-un codru şi trei se-ntrupau din vocabule lungi
şi consoanele boante uneori amare ca viaţa
puternice ca o dragoste mare şi dulci cum e moartea
unite divin dospeau molecule în muguri de sunet
şi creşteau şi creşteau alte ramuri
pictând diferit câte-un ochi la ferestră şi în toate copacul
dau acum spre grădină picături de vorbire se ramifică stropii
şi cu ele pe buze mai mor câte-un pic

oftez când cei dragi fără veste îmi lasă-n păstrare
cuvintele lor sau când cineva mult prea trist le aruncă
un bolnav cu frigul în suflet le vomită şi un altul grăbit
le calcă-n picioare
atunci culeg rămăşiţele vii schiloade obeze sau seci
descifrez tânguielile le curăţ de flegme le descânt de urât
o noapte şi-o zi ca şi cum aş vorbi celor plecaţi de curând
sau întunericului rămas între stele până triluri zidite prin cuiburi aud
şi mă rog să mai înflorească o dată copacii şi pe străzile lor
a risipitorilor

prin cuvintele lor prin cuvintele mele trăieşte copacul
amestec de gheaţă şi foc ca-ntr-un vis nevăzute lumini
pregătesc în duminici liturghiile şi sfielnice rugi
le întorc iarăşi lumii

Poem pentru o inima nouă

sunt încă boboci ghioceii
până înfloresc îi ţin lângă inima mea

a rămas deschisă după
întâlnirea cu tine vii rar şi rămâi
numai cât dau de mâncare
la îngeri
firimiturile le păstrez în coşul cu fluturi
de la ei împrumut albastrul când scriu
aşa se simt liberi şi atunci luminează
toate ungherele

dar astăzi nu scriu pe hârtie

copacii au cuiburi şi muguri
cuvântă
mă prind rădăcinile vii
vertebrele lor bat tactul în geam
frunze de anul trecut umbresc atriul stâng
ştii cum foşnesc când stăm la poveşti
şi hrănim albul foii

vindecaţi în tăceri suntem dimineaţa prin rugă
peste zi păsări iar seara
seara respirăm împreună pentru mine ţii cerul
potriveşti stelele la încheieturi şi inima
ca acum

dar tot nu scriu

astăzi fac din hârtie primul cocor din o mie
freamătă fluturii copacii florile în poemul acesta
toate pentru inima ta nouă

Călătoria

Primavara devreme
aşez lângă geam seminţe pentru păsări
de aer flămânde stau la rând multe vin
se rotesc rup un v cele verzi spre sfârşit
cu privirea lipită de ele rămân

Aşa m-am împrietenit cu apele copacii
înălţimile mă ştiu de la ultimul zbor
înfăşat în silfide m-am trezit drept
pe muntele Java

Ruga magului m-a găsit neclintit
într-o boabă de rouă macul roşu răzbea răbdător
printre volburi

La amiază pleca după apă peste vaduri poteci
neştiut în privirile lui păşeam pe treptele zilei
câte două o dată spre mare

Lângă ţărm slăbea cingătoarea pe vârfuri valsa
uşor şchiopătând sub tălpile-i goale respiram
îndelung ca oceanul

Deseori între flux şi reflux lăcrima
în nuanţe de lapis lazuli sorbeam cu nesaţ
şoapta apei adânci ca un prunc pieptul mamei
ocrotit de Avraam aşteptam răsăritul

Bat la geam păsări verzi primăvara
să-mi închipuie zborul vor la schimb doar seminţe
de liniştea mea

Imposibila uitare

Se ciocneau galaxii
când cuvintele noastre
mult prea strânse în ghemul rostirii
loveau apăsat în timpane
ca în jocul de darts o săgeată
când triste nimicuri se uscau necitite pe buze
strune vii ţintuiau anacronic sub capacul cutiei
vioara arcuşul

ochii mei de atunci
întorceau prea albastrul batrânului fluviu
răscolind în acelaşi tablou milioane de paşi
conversaţii în cercuri absurde nisipul deşertul
ca un uliu flămând cuibărit în viscere
se roteau întrebările peste ultimul i sacadat

sub copertă semnau două inimi inelul
într-o limbă uitată

şi acum stau să cadă cuvinte în gol
puţine iau lecţii pe aceeaşi orbită cu păsări
altele nesfârşite rămân în suspensii silabe reduse
sâmbure copt înflorit la un semn

da, mi-e dor de un cântec

răzvrătire de toamnă vei spune
sub semnul balanţei
când ziua şi noaptea se ating în amurg
numai frunzele roşii mai vorbesc de trecut
ghemuite în voce spălate de ploi palatine
se întrec cuvintele crude şi cad pe hârtii foşnitoare
mâna care ştie a scrie îngroapă săgeata şterge praful cutiei
vioara arcuşul

rătăcită o pasăre cântă ecoul repetă
un fado