Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Homo Heliotropus

„Noaptea-i pe sfîrşite,

apropiatu-s-a ziua. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în armura luminii.”

Apostolul Pavel

 

Tot ce există are un sens iar întîmplarea este o necesitate încă neexplicată; încerc că aplic acest principiu şi în cazul analizei sărbătorii, pe care o desfăşor în continuare pe două coordonate: morfologia (interpretarea formelor) şi fenomenologia (abordarea esenţelor); sper ca în acest fel să pregătesc o concluzie a întregului studiu şi să formulez şi o ipoteză în legătură cu viitorul sărbătorii, în aceste vremuri cînd uităm că viitorul creează în bună măsură prezentul iar futurologia e părăsită ca ştiinţă.

Încercarea de a face o comparaţie între judeţul Botoşani şi celelalte judeţe ale Moldovei în ce priveşte teatrul popular ne-a fost mult uşurată de apariţia în anii anteriori a unor studii sau culegeri care privesc judeţele Suceava, Bacău, Iaşi, Neamţ, Vaslui. Teatrul popular din judeţul Botoşani se înscrie, în liniile sale principale, în ceea ce are caracteristic întreaga zonă a Moldovei, diferenţierile fiind fireşti şi nedepăşind unitatea care caracterizează producţiile folclorice de acest gen. Un prim factor care stimulează în mod deosebit viabilitatea teatrului popular şi care ni se pare a fi caracteristic judeţului Botoşani este cel al interesului cu totul deosebit, pe care îl trezeşte în rîndul spectatorilor. Dacă alte producţii folclorice încep să fie uitate sau nu se mai vehiculează direct în ambianţa satului – privitorii preferînd să asiste la producerea acestora pe scenă sau la televizor – în cazul datinilor şi obiceiurilor de Anul Nou nu se înregistrează asemenea preferinţe. Explicaţia ar consta, pe de o parte, în caracterul eterogen al manifestărilor de iarnă care înglobează folclor literar, muzical, coregrafic, – putînd deci răspunde oricăror preferinţe, pe de altă parte – într-o situaţie mai diferenţiată a judeţului Botoşani de unde mulţi locuitori ai satelor sînt atraşi spre alte zone ale ţării sau în străinătate, preferînd să revină în sat doar pentru sărbătorile de Anul Nou. Practicat într-o atmosferă de sărbătoare, potenţată şi de bucuria întîlnirilor dintre rude şi prieteni, teatrul popular tinde să valorifice în interesul său şi acest climat sentimental.

Favorizat de aceste condiţii de ordin particular, teatrul folcloric dăinuieşte în totalitatea sa, rarefierea    într-o anumită zonă fiind compensată prin densitatea în alta – răspîndirea masivă a subvariantelor din „ciclul hoţomănesc” (peste 15) şi a celor din „ciclul novăcesc” – în ce priveşte teatrul popular propriu-zis, a măştii Calul, multiplicată, – în ce priveşte jocurile dramatice cu măşti zoomorfe – putînd da o altă notă particulară zonei la care ne referim.

În ce priveşte formula de constituire a alaiurilor, credem că judeţului Botoşani îi sînt specifice alaiurile restrînse (două, cel mult trei măşti diferite, care dezvoltă episoade dramatice), alaiurile foarte numeroase – cum sînt cele de la Tudora sau Coţuşca – putînd fi considerate ca excepţii. Aceasta a favorizat şi dezvoltarea impetuoasă a formulelor coregrafice în special în ceea ce priveşte masca „Calul”, neincomodată de prezenţa altor măşti pe care şi le subordonează.

Fenomenologia sărbătorilor comentate stă mai întîi sub semnul dodecadei care indică un caracter ciclic, universal şi magic, perfecţiune şi echilibru, plenitudine şi repetiţie a cosmogoniei, relaţie strînsă şi influenţă între planurile uman – cosmic, macrocosm – microcosmos – socio-cosmos, un ciclu spaţio-temporal încheiat şi o deschidere spre un altul; pentru aritmosofie şi aritmosimbologie, doisprezece este The magical number care se regăseşte în diviziunile bolţii cereşti, numărul triburilor lui Israel, în noţiunile de dodecarhie şi dodecapolis, simbolismul porţilor Ierusalimului ceresc şi al numărului apostolilor, mitologia muncilor lui Hercule şi a cavalerilor Mesei Rotunde, în produsul triadei şi tetradei care îl transformă în Le nombre d’or ce explică miracolul numit Post tenebras lux! Dacă rolul obiceiurilor este multiplu (social, economic, ludic, estetic) şi efectul asupra individului şi microgrupului este similar (preventiv, sanogen, terapeutic): realizînd pax deorum, sărbătoarea realizează şi pax humana căci ordinea lumii, reglementată de zei, e menţinută prin ritual şi ceremonial; conştientizîndu-şi condiţia dublă (bête et Dieu), sapiens se sustrage, cultural şi cultual, influenţei antropoidului şi se instalează în lumea ce a fost creată pentru om, ca om ce a fost creat pentru lume; în acest fel, absurdul existenţial este abolit: waiting of Godot, Estragon şi Vladimir îl recreează pe creator chiar prin efectul cuvîntului viu; prin funcţiile sale coezive şi redemptive, sărbătoarea intensifică comportamentul performativ şi tinde să-l permanentizeze prin efectul placebo care funcţionează ca un drog psihologic recreaţional.

Acest aproape miracol e posibil prin extraordinara putere de modelare pe care o are ritul: prin metafore şi simboluri cu efect perlocuţionar / ilocuţionar, ritul desfăşoară o gnoză de tip special, subtextuală şi subliminală, instaurează o stare de a fi, căci cuvintele devin acţiuni eliberatoare din condiţionările spaţio-temporale, constrîngerile cauzal-deterministe şi limitele existenţei; devenită cunoaştere prin participare, această activizare permite permutări ale poziţiilor agent-pacient căci frecventarea tradiţiilor are dimensiunea anteică şi capacitatea de a origina existenţa; devenit simultan eleat şi heraclitean, omul sărbătorii e vrăjit de pancalism şi se hrăneşte, prin efectul feed-back, cu productele manciei, cu acele informaţii care îi vin din viitor; parafrazînd pe Noica, s-ar putea afirma că în a fost să fie (fiinţa împlinită) sărbătoarea aduce pe n-a fost să fie (neîmplinită), era să fie (suspendată), va fi fiind (eventuală), ar fi să fie (posibilă), adică realizează identitatea infinitului mare şi a celui mic (Tot twam asi), Also sprach Zarathustra fiind tradus în imagini figurative, olfactive, tactile, auditive, kinezice care transformă cunoaşterea contemplativ-orfică în asumare ofensivă şi prometeică a lumii; nowhere şi nevermore fiind anihilate, totdeauna este acum, timpul devine utopie şi spaţiul eutopie, Betleem devine concomitent Betel şi Disneyland al loisirului ritualizat, escatologica Fimbulwether se metamorfozează în Hybernia Magica plină de lumină şi speranţă.

A quoi bon la fête? Izvorîtă din La pensée sauvage, sărbătoarea reuneşte Last and First Men poziţionaţi Entre la vie et le reve, în L’Age d’Homme care trăieşte Instauratio Magna prin The cult of ecstasy şi transfigurează planeta de exil, Tellus Mater, în noosferă strălucitoare: „Terra lucida e pămînt luminos şi lumină întrupată. E un ţinut intermediar, un istm între universul vizibil, al omului, şi universul transomenesc şi transvizual, al ierarhiilor cereşti” (Andrei Pleşu). Cu aceasta am enunţat esenţa dodecameronului solstiţial edificat pe mitologia luminii.

Solstiţiul este ziua natală a Soarelui: Fiat lux!

J. Frazer apreciază că sărbătoarea de Crăciun „biserica pare să o fi împrumutat direct de la rivala sa păgînă căci la 25 decembrie popoare antice precum perşii şi egiptenii se retrăgeau în sanctuare secrete de unde ieşeau la miezul nopţii anunţînd: „Fecioara a născut! Lumina creşte!” dacă mitul e un vis colectiv şi în poveşti „trăieşte Archaeu” (M. Eminescu) – înseamnă că acesta este Solus care în postura solstiţială devine deus otiosus cu tendinţa de a-şi abandona opera; in der nacht, Astro de primissima grandezza trebuie ajutat să redevină Sol invictus, renatus in aeternum; Tu solus sanctus! – iată refrenul tuturor cultelor solare.

La multe populaţii arhaice, sacerdoţii purtau discuri de piatră care marcau traiectoria astrului luminii; zeul luminii în mitologia greacă, identificabil cu Helios sau cu Eros, era Phanes; Jupiter era sărbătorit ca aducător al luminii iar Diana avea epitetele Lucina şi candelifera; în Ierusalim, la Sărbătoarea luminilor de la sfîrşitul lunii decembrie „pe durata celor opt zile ale sărbătorii, prin toate casele lămpile erau ţinute aprinse” (Ernest Renan – Viaţa lui Isus); astrototemurile dacilor alegorizează şi eroizează soarele iar după cucerire se înregistrează o tendinţă spre un zeu unic solarizat şi o zeiţă unică lunizată (R. Vulcănescu); zvastica e definită ca semn solar de apărare, sanscritul div semnifică lumina, în latină lumen e chiar Cosmosul, în slavă mir e, concomitent, lume şi pace, în greacă lykos = lup, lyke = lumină; în basmele românilor, Făt frumos e erou solar iar purcelul de aur întruchipare zoomorfă a astrului zilei; cultele uraniene au dezvoltat la numeroase populaţii o heliolatrie a solarismului sau selenarismului. Despre semnificaţiile focului ritual la Crăciun pentru ca Agni să-l resusciteze pe Surya, despre simbolurile solare ale măştilor zoomorfe şi despre lumină ca epifanie fecundatoare am referit în capitolele anterioare; reiau – pentru aspectul care interesează aici – comentariul lui Simion Mangiuca despre originea şi însemnătatea astronomică a colindei: „Colinda şi a colinda este cult de soare şi nu însemnează altceva decît soarele personificat ca zeu în curgerea de giur împregiur prin zodiac”; colindele noastre erau definite ca nişte cîntece la adresa soarelui şi de către G. Coşbuc: „Îndeosebi soarele stă în centrul acestui cult: biruinţa lui asupra întunericului nopţii, a iernii şi a furtunii, făceau dintr-însul un erou; căldura lui şi lumina, pe urma cărora creşteau plantele, făceau din el un binefăcător al lumii”.

Desprind din celebra baladă barbiană – depăşind doar puţin cadrul prescris de prezentul studiu – discursul heliolatric al blîndei lapone Enigel:

Că dacă-n iarnă sînt făcută,

Şi ursul alb mi-e vărul drept,

Din umbra deasă desfăcută,

Mă-nchin la soarele-nţelept.

La lămpi de gheaţă, sub zăpezi,

Tot polul meu un vis visează.

Greu taler scump, cu margini verzi,

De aur, visu-i cercetează.

Mă-nchin la soarele-nţelept,

Că sufletu-i fîntînă-n piept,

Şi roata albă mi-e stăpînă,

Ce zace-n sufletul – fîntînă.

Nu pot neglija faptul că, pentru Blaga, lumina e chiar ambasadorul dragostei:

Lumina, ce-o simt năvălindu-mi

în piept cînd te văd – minunato,

e poate că ultimul strop

din lumina creată în ziua dintîi.

Şi pentru că toate acestea trebuie să aibă un nume,      l-am indicat în titulatura capitolului: Homo heliotropus.

Condiţia umană incluzînd elemente de ordin cosmo-fizic, bio-psihologic şi socio-cultural, e firesc ca omul să fie condiţionat cosmic, biologic, psihic şi/sau istoric iar definiţiile ce îl au ca obiect să fie descriptive, genetice, istorice, psihologice, normative; dificultatea majoră constă însă în imposibilitatea definirii fiinţei umane ca proces ce include o sumă de variabile imprevizibile şi în receptarea omului nu ca individ ci ca univers pluridimensional; de aici, mulţimea deconcentrantă a definiţiilor ce s-au propus pentru One-Dimensional Man şi dintre care selectez aici doar o parte: zoon politikon, animal ridens, animale rationale, homo criminalis, homo humanus, homo artifex, homo festus, homo viator, homo politropos, homo comunicans, homo religiosus, aesteticus, cogitans, faber, consumans, ludens, magus, alienus, duplex, oeconomicus, absconditus, loquens/eloquens, politicus, naturalis, ethicus, ironicus, umoristicus, spiritualis, zoon logon, homo integrationes, activus, failibilis, nocturnus, poeticus, geometricus, monstruosus… Acest tip de enumerate e descurajant şi poate sugera că obiectul definiţiei depinde total de dioptriile unui observator descurajat la rîndu-i de reprezentanţii unei specii ce şi-au făcut un avantaj din propria-le imperfecţiune; alte astfel de definiţii sînt, evident, soluţii ad-hoc: homo balkanicus, carpathicus, sylvestris, turisticus, modernus, folcloricus, dacicus, valachicus, tehnologicus; asupra altora s-ar cuveni să medităm mai profund: homo totus (soma şi psyhe) sau omul teoforic…

Am adăugat – prin Homo heliotropus – o picătură într-un ocean, o picătură însă în care mi se pare că se răsfrînge întreaga esenţă a sărbătorii prin două din dimensiunile sale: jocul şi rîsul. În contextul sărbătorilor solstiţiale şi augurale, hora serveşte cultului heliolatric şi stimulează cursa soarelui, este rit solar şi fertilizator; cuprins în horă, omul se regăseşte la intersecţia ordinii terestre şi a celei cosmice, echilibrat între soma, psyhe şi nous, între catabazic şi anabazic, pregătit pentru concesio ad se: să fii pămînt, şi totuşi să luceşti ca stea – cum se exprima Blaga. Aceeaşi conversie – în spiritul lui   Rabelais- se obţine şi prin rîs:

Văzînd cum m-a cuprins tristeţea hîdă,

n-am stat să plîng, am rîs cum se cuvine,

căci numai omului i-e dat să rîdă.

Sfîrşitul unui an nu reprezintă, în sine, un prilej de bucurie; prin rîsul festiv, omul produce de fapt chiar condiţiile în care trăieşte, condiţii decise de hierofanie sau cratofanie dar neacceptate ca destin impus ci ca destin asumat, orientat ca Drang Nach Osten prin fiecare secvenţă ceremonială care devine o hologramă revelatoare pentru Sturm und Drang ce eliberează din Maya şi asigură metanoia; ignifer şi heliomant, Snowmen devine heliopolitan din Heliopolis, l’homme qui rit pentru stimularea apariţiei soarelui: „Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zice cu un zîmbet uneori, cînd începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi rîde la soare, doar s-a îndrepta vremea. Şi vremea se îndrepta după rîsul meu…”

Ascultînd de Sigraux du Soleil considerat Lord of the world, ordinary people are acces la Majestas dei şi fiecare individ poate deveni Euforion capabil să depăşească drama lui Faust care aude solia dar nu crede în ea. În Hybernia Magica, Homo heliotropus devine tournesol, Urmensch devine Ubermensch care impune viitorului modelul etern al sărbătorii.

La sfîrşitul acestui eon dominat de angst, în care diagogia se confundă tot mai mult cu pedagogia, eon care ne depărtează de Satya-yuga şi ne cufundă tot mai adînc în Kali-yuga, care va fi statutul sărbătorii? Cred că acelaşi, chiar dacă în forme schimbate. Dispariţia sentimentului sărbătoresc ar însemna nu numai Gotterdämmerung ci şi Menscheitdämmerung; sărbătoarea va rămîne pururi mecanismul perfect de integrare a omului în Univers, de suspendare a gîlcevei înţeleptului cu lumea, de ablaţie şi lustraţie, de regăsire The sound of silence, acceptare de incipit vita nova fără a părăsi Life as chance and Destiny; în măsura în care festivul e contemplaţie iar aceasta din urmă „forma cea mai înaltă de activitate” (René Guénon), sărbătoarea va continua, periodic, să transforme Terra   într-un Frienland locuit de felicieni, înlocuind inscripţia de la intrarea infernului dantesc (Lasciati ogni speranza voi che entrate!) cu prevederea constituţiei abaţiei Theleme imaginată de cel care semna cu acronimul Alcofrib Nasier: Fais ce que voudras!

Dacă Baudelaire are dreptate că poezia e mai importantă decît pîinea, înseamnă că la fel de importantă este şi învăţătura pe care o desprind din destinul lui Zorba Grecul: dacă cineva a avut de unde şi n-a gustat din toate cele permise, va da socoteală pe lumea cealaltă; îmi mai alimentează optimismul privitor la persistenţa spiritului sărbătorii prin veac şi codul special de comunicare bazat pe cultura imaginii: semnul iconic, spre deosebire de cel scriptural, rezistă la testul efortului minim şi al economiei de energie, are flexibilitate şi universalitate, valorizează credibilitatea empatică şi înţelegerea holistică; ca univers puternic semiotizat, sărbătoarea devine un Esperanto vizual despre Neverland, nemuritoarea insulă din imaginaţie; izvorîtă din La sapienza volgare, sărbătoarea îşi va păstra în continuare statutul de evanghelium pentru joie de vivre, joie de mourir, Homo helitropus confirmîndu-l pe Macedonski: „Iar sub soare şi sub lună / Moartea este o minciună.”

Aplicînd modelul taxonomic propus de Roger Caillos (Jocurile şi oamenii) sistemului sărbătorilor de iarnă, ajung la concluzia că festivul popular debutează ca mimicry, se manifestă ca agon şi rămîne în memorie ca ilinx mărturisitor: Bucură-te de această clipă care este viaţa ta!

 

(Fragment din cartea „Hybernia Magica”,

apărută la Editura Agata, 2007)

 

            Dumitru Lavric

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5