Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.11 (143), Noiembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Igmar Bergman și familia în  Neliniște de Linn Ullman, cel de-al nouălea copil a lui, editată la Polirom, 2020, în traducere din limba norvegiană și note de  Ovio Olaru

Primit pentru publicare: 29 Oct. 2020
Autor: Ion N. OPREA, Iași, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul     
Publicat: 02 Nov.  2020
© Ion N. Oprea, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Igmar Bergman și familia în  Neliniște de Linn Ullman, cel de-al nouălea copil a lui, editată la Polirom, 2020, în traducere din limba norvegiană și note de  Ovio Olaru

 „M-am născut în afara căsătoriei, iar în 1966 acest lucru era încă privit cu ochi răi. Copil din flori. Bastard. Bitang. Nelegitim. Nu conta. Nu pentru mine. Eram doar un cocoloș în brațele mamei. Nu conta nici pentru tata. Un copil în plus sau în minus. Mai avea opt de dinainte și era cunoscut ca regizorul dracului (orice ar însemna asta) și ca un fustangiu (asta e foarte clar). Eu eram al nouălea. Eram nouă. Fratele meu cel mai mare a murit mulți ani mai târziu de leucemie, dar în momentul acela eram nouă.

Pe mama o priveau cu ochi răi. Făceau asta pentru că era abia o fată. Ii păsa destul de mult de ce zice lumea. Iși iubea copilul. Asta fac mamele. S-a îngrășat și l-a născut. Nelegitim. Dar îi era și rușine. Primea scrisori anonime. „Copilul tău o să ardă în iad.”

Primul soț al mamei era de față când m-am născut. Era doctor și, conform colegilor lui, era „o ființă agitată și molipsitor de voioasă”. Mama a povestit că nu a durut-o când a născut, dar că a urlat de dragul aparențelor și ca el, adică doctorul, s-a aplecat asupra ei, mângâind-o pe păr și spunându-i „Așa, așa”. Știa că nu e copilul lui, atat el, cât și mama aveau alte relații, dar încă nu apucaseră să divorțeze. Așadar, eram, conform legii norvegiene, fiica lui. Eu – 2,8 kilograme, 50 de centimetri lungime, născută  marți – eram fiică de doctor și, timp de câteva luni, m-am numit – sau ea s-a numit – Lund, după numele tatălui. In fotografii are obrajii bucălați și rumeni. Nu știu foarte multe despre ea. Pare mulțumită, cum stă în brațele mamei. Nu a primit încă un prenume. Locuiește în Oslo cu mama sa, în micul apartament pe care aceasta îl împarte cu soțul ei pe Drammensveien, la numărul 91, și care va ajunge pe mâna bunicii cațiva ani mai târziu. Multe din scrisorile trimise de tata au fost livrate în Drammensveien 91, iar într-una din ele, redactată pe hârtia galbenă a hotelului municipal din Vaxjo, scrie:

MARȚI SEARA

O scrisoare gri-închis
Hotelul e frumos și toată  lumea e draguță, dar mă apasă o singurătate cosmică… 

MIERCURI DIMINEAȚA

             Acum e dimineață și în fața geamului meu se află un copac tomnatic. Astăzi totul e mai bine… Moleșeala și-a slăbit strânsoarea. Dacă ar fi să ne notăm toate gândurile, trebuie să mărturisesc un gând foarte negru pe care l-am avut azi-noapte. Are legatură în special cu persoana mea fizică. Intr-un fel sau altul, e destul de degradată. Am muncit atât de mult în cariera mea, incât încep să se vadă și consecintele. Nu mai sunt zile întregi la rând în care să mă simt odihnit. Ceea ce mă sperie și mă îngrijorează cel mai tare e senzația de vertij, semnele de slăbiciune, perioadele proaste care culminează cu febră și depresie. Posibil că isteria mea să aibă  ceva de spus în toate astea… într-un fel ridicol, sunt foarte jenat și mi-e rușine de aceste suferințe în privința cărora nu pot jace nimic. Cred că are de-a face și cu problema aceasta, domn bătrân – femeie tânără.

Intr-o zi, mama, tatăl și doctorul au fost nevoiți să se înfățișeze în fața legii norvegiene pentru a declara paternitatea fetiței. Totul s-a terminat cu bine pentru toată lumea. Atmosfera era atât de veselă la întâlnire, încât părea că în sala de judecată se dă o mică petrecere. Singurul care făcuse notă discordantă fusese, conform tatălui ei, judecătorul norvegian, cu fața lui lungă  și buzele subțiri, căruia au trebuit să-i explice situația de mai multe ori. Cine întreținuse relații cu mama copilului și când?”

Un fragment din cartea în discuție, o reconstituire a autoarei, fostul copil, din spusele celor pe care i-a avut în jur.

Carte  la care elogiile criticii literare nu se lasă așteptate:„O carte remarcabilă despre dragostea necondiționată dintre părinți și copii”. – remarcă  Publishers Weekly -; „,Forța povestirii lui Linn Ullmann, frumusețea pură, uluitoare și emoția extraordinară provin din reconstituirea perspectivei copilului… Tristă și totuși infuzată de bucurie, aproape un film”.  – spune  L’Obs -; „,O meditație strălucită asupra timpului, mortalității și limitelor memoriei… Superbă și sfâșietoare”. – completează  Kirkus Reviews: „O tapiserie lirică a amintirilor. Cartea lui Linn Ullmann este, dincolo de durere, o declarație de dragoste și o capodoperă.” – este păreea  Expressen; „ …cartea ne interesează în primul rând fiindcă personajele  ei principale sunt artiști de referință care au lăsat omenirii o operă prețioasă”, socotește pe bună dreptate Adriana  Bittel în Formula As nr.1440.

Liv Ullmann

Publicat în 2015 şi devenit rapid bestseller în ţările scandinave, „Nelinişte“ s-a bucurat de o receptare extraordinară, fiind tradus pînă acum în şaisprezece limbi şi nominalizat la Premiul Consiliului Nordic.  Una dintre cele mai cunoscute şi marcante voci ale literaturii norvegiene contemporane, Linn Ullmann este fiica marelui cineast Ingmar Bergman şi a celebrei actriţe Liv Ullmann. „Nelinişte“ a fost publicat în română la Editura Polirom.

E vorba  de un artist obsedat de muncă şi punctualitate, care scrie, se plimbă cu bicicleta şi vizionează filme în cinematograful lui improvizat după un program bine stabilit, şi o fetiţă cu picioare subţiri şi genunchi ciolănoşi care îi dă rutina peste cap în fiecare vară. Un bărbat dificil şi plin de idiosincrazii, ca toţi bărbaţii din filmele lui, pentru că el este Ingmar Bergman, cineastul colosal, iar fetiţa e chiar fiica lui, rodul iubirii fulgerătoare dintre Bergman şi Liv Ullmann: actriţă celebră, mamă, iubită, dar niciodată soţie.

Traversând crâmpeie din copilăria şi adolescenţa fiicei, până la maturitate, când, devenită ea însăşi mamă, surprinde cu precizie şi duioşie ultimii ani de viaţă – marcaţi de senilitate, neputinţă şi revoltă – ai marelui regizor, romanul spune povestea sfâşietoare a unui copil singuratic, nerăbdător să crească şi a unor părinţi boemi care şi-ar fi dorit mereu să fie doar copii. Un tablou emoţionant al relaţiilor complicate de familie, presărat cu tandreţe şi umor, „Nelinişte“ este totodată o meditaţie asupra bătrâneţii, dar şi a legăturii profunde dintre memorie şi limbaj, realitate şi ficţiune şi a nenumăratelor discursuri, adeseori contradictorii, care construiesc identitatea fiecăruia dintre noi, pledează cronicile.

              Linn Ullmann (n. 1966) este una dintre cele mai cunoscute şi marcante voci ale literaturii norvegiene contemporane. A studiat literatură engleză la New York University, întorcîndu-se la Oslo în 1990 pentru a urma o carieră în jurnalism. A debutat literar în 1998 cu romanul Før du sovner, care a primit elogiile criticii, devenind în scurt timp un  succes internaţional. În prezent scrie rubrici pentru două din cotidienele centrale ale Norvegiei şi a cîştigat, printre altele, Premiul Gullpennen şi Premiul Amalie Skram. Nelinişte, roman publicat în 2015 şi devenit rapid bestseller în ţările scandinave, în 2017, Academia Suedeză i-a decernat lui Linn Ullmann Premiul Dobloug pentru întreaga operă.

Cartea în cauză este, întradevăr,  un roman autobiografic despre iubire filială, singurătate și relații, uneori, anormale, Linn fiind aceea care și-a trăit mare parte din viață precum copilul unor părinți care numai familie nu au avut. Fiică a artistei Liv Ullmann, cea care a jucat în zece din filmele lui Ingmar, unele capodopere ale cinematografiei – „Fragii sălbateci”, „Pesoana”, „Strigăte și șoapte”, „Scene dintr-o căsnicie”,  „Sonata de toamnă”, „Fanny și Alexander”, doar câteva – verile și le-a petrecut la reședința tatălui ei, pe insula Faro, din Marea Baltică, unde se adunau cei nouă copii ai artistlui, plus trei din căsătoria anterioară a soției lui, Ingrid  van Rosen cu care a trăit 24 de ani fără măcar să fi fost căsătoriți cu acte, deși, în gospodărie făcea de toate. Dacă anterioarele patru neveste cu acte, în regulă, -Eise Fischer, 25 martie 1943-1945, Ellen Bergman, 22 iulie 1945-1950, Gun Bergman 1951-1959, Kabi Laretei, 1959-1969 – fuseseră din lumea artistică – coregrafe,actrițe, regizoare, muziciene – ea, Ingrid von Rosen, -11 noiembrie 1971-20 mai 1995 – este prezentată ca o femeie care i se   devotează în totul soțului, ea face gospodăria,îngrijește copiii, îi ține contabilitatea și corespondența, ea îi dactilografiază lucrările, este șoferul lui, dar și gazdă primitoare, cum spuneam, a celor nouă plus trei copii care cu familiile lor îi vizitează vară de vară la Faro, asta până în 1995 când cea care le-a fost la toți ca o mamă moare de cancer, o mare lovitură fizică și morală mai ales pentru soțul-tatăl rămas, un neajutorat, care atâția ani fusese dependent de dânsa care intuia și făcea totul, el mereu un musafir mofturos.

După moartea ei, Linn, ca un participant la viața lor, de loc ușoară, că tatăl a fost mereu un autoritar, nu doar asistă ci și îi descrie, declinul fizic și mental tatălui, ca moștenitoare a talentului lui de scriitor – „Lanterna magică” și „Copil de duminică”, să dăm exemplu  –  făcând din viață romanul care, la anii ei, acum la 47, cu calitatea, la rândul ei de mamă,  le așteaptă, ca și noi, cititorii români,  reeditate și pe cele ale tatălui ei.

Ion N. Oprea, Iași, 29 octombrie 2020.