Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    „În hărțile lui Dumnezeu, între România și Basarabia nu există nicio graniță.”

    Copyright ©Florin Bălănescu
    Publicat: 18 Dec. 2022
    Republicat: 24 Ian. 2023
    Copyright © revista Luceafărul (www.luceafarul.net)
    Copyright ©  Editura Agata
    _______

    Nicolae Dabija s-a născut la 15 iulie 1948, în satul Codreni, raionul Cimișlia, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și a murit la 12 martie 2021, la Chișinău, fiind înmormântat în Cimitirul Central din oraș. A fost nepotul arhimandritului Serafim Dabija, duhovnic român deportat în gulagul sovietic în anul 1947. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Chișinău, după ce fusese exmatriculat de la Facultatea de Ziaristică a aceleiași universități pentru activitate proromânească și antisovietică. A fost căsătorit și a avut doi fii și două fiice. A fost deputat în Sovietul Suprem al R.S.S.M. (1989-1991) și în Parlamentul Republicii Moldova (1990-1994, 1998-2001). Este autorul a peste 75 de volume de poezie, proză (romane și nuvele), studii documentare, publicistică, meditații, confesiuni, eseuri, traduceri și literatură pentru copii, precum și al unei antologii de versuri și al mai multor manuale școlare. A primit numeroase distincții, între care Premiul de Stat al R.S.S.M. (1988), Ordinul Republicii Moldova în grad de Cavaler (1996), Ordinul Național „Pentru Merit” (2000), Ordinul Național „Steaua României” în grad de Comandor (2000), Ordinul de Onoare al Republicii Moldova (2009), titlul onorific „Om Emerit” al Republicii Moldova (2013), Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofițer (2014), titlul de Doctor Honoris Causa al unor universități din România și Republica Moldova și titlul de Cetățean de Onoare al mai multor localități de pe ambele maluri ale Prutului. A fost ales membru de onoare al Academiei Române (2003) și membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei (2012).

    Nicolae Dabija a fost un cunoscut poet, prozator, istoric literar, om politic și patriot basarabean. Ca redactor-șef al revistei Literatura și Arta, a avut un rol important în lupta de renaștere națională din Basarabia de la sfârșitul anilor ’80. Interviul de mai jos a fost realizat la 1 martie 2018, la Iași.

    – Bună ziua, domnule Nicolae Dabija!
    – Bună ziua și dumneavoastră!

    – Cu ce prilej ați ajuns la Iași?
    – De fiecare dată, vin la Iași ca într-un oraș drag sufletului meu; vin ca într-un pelerinaj pe locuri sfinte – aici, unde a visat Eminescu, unde și-a scris psalmii Dosoftei, unde a iubit Alecsandri, unde s-a născut limba română. Astăzi, am fost la un congres internațional și, în cuvântul meu de salut, am spus: „La acest congres, noi, cei veniți de dincolo de Prut, reprezentăm… străinătatea, deși din țara lui Eminescu, Creangă și Vieru, am venit în țara lui Eminescu, Creangă și Vieru; din patria limbii române, am venit în patria limbii române. De aceea, noi, cei sosiți din Basarabia, avem tot dreptul să vă spunem dumneavoastră, ieșenilor: «Bine ați venit la noi acasă!»” Întorcându-mă în timp, prima dată am ajuns la Iași în 1987; atunci, scriitorii de aici mi-au arătat orașul și au fost foarte surprinși că știam despre Iași mai multe lucruri decât ei, pe care le citisem în cărți. M-au întrebat: „De unde cunoașteți atâtea detalii?” Și le-am spus: „Într-o viață anterioară, am locuit aici și mai păstrez memoria acelor zile, când am fost fericit în acest oraș.” De câte ori vin la Iași, am un sentiment extraordinar… De fericire! Mi-s dragi și Bucureștii, și Craiova, și Ploieștii, dar Iașii au ceva aparte… au foarte mult suflet. De ce-mi place atât de mult acest oraș? Pentru că ai unde să te plimbi și ce să admiri; poți intra într-o biserică și să stai oricât, fără să te deranjeze nimeni. Am fost, de exemplu, la Mănăstirea Cetățuia, unde am stat o jumătate de zi, ca la o întâlnire cu istoria; m-am dus, apoi, la Mănăstirea Bârnova, unde este înmormântat Istrate Dabija Vodă, pe care îl consider unul dintre strămoșii mei; tot aici, este înmormântat și Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării din 1918, care e consăteanul meu. Și atunci, peste tot unde merg, întâlnesc rude! Țin minte că, în timpul U.R.S.S., grănicerii sovietici mă întrebau: „Da’ unde vă duceți?” „Mă duc la rude.” „Ce rude aveți?” „Păi, am multe neamuri: Eminescu, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alecsandri…” Am, într-adevăr, o țară de rude aici.

    – De unde vă vin sentimentele românești și dragostea pentru tot ceea ce înseamnă „românesc”?
    – Eu m-am născut într-o bibliotecă; am deschis ochii pe niște cărți, care se aflau peste tot. Ce se întâmplase? Părintele arhimandrit Serafim Dabija, starețul Mănăstirii Zloți, înainte de a fi arestat, în 1947, și închis pentru 25 de ani în Siberia, înspre Polul Nord, pentru că „a construit o mănăstire în scopuri antisovietice”, a reușit să salveze uriașa bibliotecă a acesteia, aducând-o în casa bunicilor mei, unde am văzut lumina zilei; deci, am crescut în acea bibliotecă. Primul alfabet pe care l-am știut a fost cel latin; bunica m-a învățat să citesc la cinci ani după o biblie repovestită pentru copii, tipărită la București. Când am intrat în clasa I, primele mele note au fost 1 și 2, pentru că mereu confundam literele alfabetului; de exemplu, citeam: „Mi-e dop de Lenin.” „De unde ai scos asta??” – se încrunta învățătorul la mine. Cu litere rusești, se citea „Dor de Lenin.” Mie nu-mi era dor și el îmi punea nota 1! Mă duceam la bunica și-i spuneam: „Bunico, alfabetul matale nu-i bun!” Și ea-mi zicea: „Al vostru nu-i bun! Ăsta-i alfabetul în care au scris clasicii noștri – cel latin.” După aceea, am deprins că există două alfabete și chiar am avut un moment mai ciudat; eram în clasa I și învățătorul nostru îmi spune: „Vine Ziua Armatei Sovietice [23 februarie]; să înveți e poezie despre ea și s-o spui pe scena clubului.” Mă duc la tata, care avea niște cărți – era țăran cu bibliotecă –, dar n-am găsit nicio poezie despre Armata Sovietică; apoi, mă duc la bunica, în biblioteca cea mare, unde am descoperit, într-un număr din 1942 al revistei Luminătorul, o poezie care se intitula Armatei Române. Un copil de șapte ani nu face distincție și atunci am învățat poezia pe de rost, am ieșit pe scena clubului din sat și am spus poezia „Armata Sovietică” – mi-o aduc și acum aminte: „Dragi feciori ai țării mele,/Stați de pază la hotare;/Noi, cu regele în frunte,/Facem România Mare!” …Și așa mai departe. Sala a aplaudat furtunos, dar învățătorul nu mi-a spus nimic – probabil, s-a speriat. Când ne-am înapoiat spre casă, tata m-a întrebat: „De unde ai învățat poezia?” „De la bunica.” „Să n-o mai spui.” Și nu înțelegeam de ce. După câteva zile, mă duceam la școală și treceam pe lângă bufetul satului; m-au văzut oamenii mai în vârstă și mi-au zis: „Măi, țâcă, ia vino-ncoace și mai spune poezia ceea cu Armata Sovietică!” Și eu am luat-o de la capăt. Îmi mai dădeau câte o rublă sau câte o bomboană… Abia mai târziu, am aflat că cele două armate sunt diferite și chiar s-au confruntat pe câmpul de bătălie. Dar, iată, de la acea bibliotecă am învățat și dragostea de țară, și dragostea de poezie, și dragostea de carte; am citit foarte mult în copilărie, iar biblioteca aceea m-a marcat.

    – Unde s-au întâmplat toate acestea?
    – Într-un sat din Basarabia, în care m-am născut – Codreni, lângă Rezenii lui Ion Inculeț; suntem din aceeași comună – Codreni – și ne desparte doar o pădure. Când Grigore Vieru a fost prima dată acolo, a spus: „Parcă-i un sat din Carpați; dacă nu m-aș fi născut la Pererâta, aici aș fi vrut să mă nasc.” Adeseori, am un sentiment ciudat: că sunt un privilegiat al sorții, având impresia că eu mi-am ales părinții și satul în care să mă nasc; mai mult – și asta consider că e un dat de la Dumnezeu – că eu mi-am ales și limba pe care să o vorbesc – limba română, cea mai frumoasă din lume; muzicalitatea și farmecul ei m-au creat ca poet, ca scriitor. Adeseori, nu știam ce voi scrie; era suficient să aștern pe hârtie unul sau două cuvinte și poezia „curgea” de la sine. Mai mult decât atât, am impresia că mi-am ales, împreună cu dumneavoastră, și timpul în care să mă nasc; uitați-vă ce ani extraordinari am trăit: sub ochii noștri, s-au prăbușit imperii, Uniunea Sovietică și lagărul mondial al comunismului, iar, în Basarabia, nu numai că am fost martori la istorie, dar am și participat la ea. Pentru asta, îi mulțumesc Celui de sus.

    – S-au prăbușit sub ochii dumneavoastră imperii, dar, până atunci, numai privilegiați n-ați fost…
    – Destinul meu este legat și de lupta noastră de emancipare națională; dacă aș fi avut o altă soartă – de exemplu, chiar în țară –, să n-am grija unor valori care trebuie apărate, probabil că m-aș fi blazat. Fiind mereu în luptă, în bătălie, asta a dat o dinamică existenței mele, pentru că am trăit perioade foarte grele; de pildă, am fost dat afară din facultate, împreună cu toată grupa de studenți, pentru că spuneam că vorbim limba română, că suntem români și că patria noastră este România. Și eram niște copii; nu știam că există Securitate și că suntem urmăriți. După aceea, grupa a fost reprimită, dar patru dintre noi am rămas excluși pentru că ne făceam conspectele cu grafie latină. Dacă scriai cu această grafie: „Trăiască Partidul Comunist!”, era o crimă! Dacă citeai din Eminescu Somnoroase păsărele, nu pățeai nimic; însă, dacă citeai Scrisoarea a III-a sau Doina, erai pedepsit. Era sancționat tot ceea ce însemna alfabet latin sau lecturi interzise. A fost o perioadă foarte periculoasă pentru destinele noastre, dar, în același timp, și una interesantă.

    – Cum se naște o poezie: dintr-o stare de grație continuă sau dintr-un impuls de moment?
    – Scriitorii spun că o operă se zămislește dintr-un procent de inspirație și din alte 99 de transpirație; dar mie nu-mi plac poeziile care miros a transpirație. Toate trebuie să fie inspirate, iar eu nu am niciuna scrisă la comandă. Chiar și atunci când a trebuit să scriu pe anumite teme, dacă n-a venit inspirația, n-am scris niciodată; când îți impui să scrii ceea ce nu vrei, înseamnă că-ți trădezi vocația. Odată, niște tineri m-au rugat să le dau câteva sfaturi și le-am zis: „Sfatul meu e să nu ascultați niciun sfat.” Le-am spus să aștearnă pe hârtie numai ceea ce le dictează inima. În copilărie, am avut o întâmplare: eram de vreo 12 ani și mergeam pe câmp în afara satului, când am văzut că de sus cade o pană, deși cerul era pustiu. Am ridicat-o de lângă mine și mi-am imaginat că e o pană de înger; m-am dus acasă, am pus un vârf de creion în ombilicul ei și am scris prima mea poezie, dedicată unei fete care, probabil, îmi plăcea atunci. După aceea, am început să cred că pana scrie singură! Sora mea mai mică m-a rugat odată să-i scriu o poezie despre învățătoarea ei, pe care o iubea; i-am spus: „Ia pana și scrie singură!” Eram convins că, dacă ar lua „pana de înger”, ar putea scrie. Mai târziu, am aflat că era o banală pană de gaiță… De aceea, le spun tinerilor: „Să vă imaginați că pixul sau creionul cu care scrieți e o pană de înger și atunci veți reuși!”

    – Ați… iubit în viața dumneavoastră?
    – Nichita Stănescu spunea că toate poeziile sunt de dragoste; deci, iubirea este fundamentul tuturor lucrurilor. În vara trecută, am fost la o mănăstire din Basarabia, unde am văzut un preot prășind, care știam că scrie versuri; și mi-a venit să-l întreb: „Ce scrii cu sapa, părinte?” Iar el mi-a răspuns: „Scriu rugăciuni, fiule.” Adică, și atunci când lucra, tot se ruga. Deci, rugăciunea nu se face doar prin cuvinte, ci și prin tot ceea ce înfăptuim. La fel cred și despre iubire; dacă în orice lucru pe care-l faci – inclusiv munca fizică – nu pui dragoste, atunci îl ratezi. Iubirea e laitmotivul vieții noastre.

    – Există o genă în familia dumneavoastră, care vă face să arătați aproximativ la fel de-a lungul anilor?
    – Părinții mei s-au iubit; tata era deja bătrân, mama – și mai bătrână, dar, de câte ori se întâlneau dimineața, se sărutau pe obraz, și asta până la adânci bătrâneți. Un respect extraordinar pentru celălalt! Eram copil și tata îmi spunea: „Du-te, te rog, și adu o căldare cu apă!” O aduceam. Iar el nu uita, de fiecare dată, să-mi spună același cuvânt: „Mulțumesc!” Un cuvânt banal, pe care ar trebui să-l adresăm și copiilor noștri, ca să nu aibă sentimentul că-ți sunt slugi. O familie este armonioasă atunci când îi tratezi cu respect pe toți ceilalți, chiar și atunci când greșesc. Revin la părinții mei, care, desigur, au avut și ei neînțelegeri. Spre exemplu, când tata n-avea dreptate, mama tăcea mereu; și eu o întrebam: „Mamă, de ce nu i-ai spus nimic?” Iar ea îmi răspundea: „O să-i zic mâine.” Și-i spunea a doua zi, iar tata avea demnitatea să-i zică: „Te rog să mă ierți, am greșit!” Iată de ce cred că destinul cuiva depinde foarte mult de părinți, de ceea ce au sădit în sufletul nostru. Tata, de pildă, ne-a pus cartea în mână și ne-a învățat să o iubim; și mama iubea cartea, dar ea umbla și pe la biserici; deși era ortodoxă, nu făcea deosebirea între confesiuni. Eram copii și aproape toate bisericile și mănăstirile erau închise. Într-o duminică, mama, căutând muzică românească la un post de radio, a dat de Tatăl nostru, spus în limba română – era la Radio Vatican; de atunci, ne așeza duminicile în genunchi în jurul aparatului de radio și asistam la acele slujbe bisericești. După prima sau a doua slujbă, ne spune: „Iar acum, am să vă citesc Capra cu trei iezi.” După ce am ascultat-o, crezând că a fost o rugăciune, ne-am făcut cu toții cruce și am bătut mătănii. Mama a zâmbit, n-a spus nimic și, după slujba din duminica următoare, ne-a citit Somnoroase păsărele; crezând că este o altă rugăciune, ne-am făcut din nou cruce și am bătut mătănii. Și mama iarăși n-a spus nimic. De atunci, pentru mine și frații mei, cartea face parte din rugăciune, ca și cum ar fi o continuare a ei; cartea românească, literatura română sunt ca niște anexe ale slujbelor din copilăria noastră.

    – Când au apărut primele semne ale luptei pentru redobândirea limbii române în Basarabia și ce forme a îmbrăcat ea?
    – Nu știu câtă lume cunoaște că la noi limba română a fost interzisă, deci trebuia să devenim, cât mai curând, ruși. În 1989, când a început mișcarea de eliberare națională în Basarabia, erau 280.000 de moldoveni care se considerau ruși; limba oficială era rusa și a fost o minune că, după aceea, ne-am întâlnit și ne-am recunoscut cu cuvintele limbii române. În 1922, când a fost creată U.R.S.S., în fosta Uniune Sovietică erau atestate 200 de limbi și popoare; dintre acestea, în 1989 mai rămăseseră 89, deci 111 au dispărut. Prin urmare, s-a întâmplat un miracol că limba română a supraviețuit dincolo de Prut. Pentru ea, acolo s-a murit; dacă vorbeai corect românește, erai deportat în Siberia. Vă dau un exemplu: dacă, în 1940, spuneai: „Ce faci, copile?”, era considerat greșit și erai aspru pedepsit; trebuia să spui: „Și fași, copchili?” Dialectul transnistrean al limbii române era considerat forma literară a limbii noastre. Și atunci, scriitorii, chiar și cei proletcultiști, au revenit, încetul cu încetul, la normalitatea limbii române, reușind să-i păstreze corectitudinea, chiar dacă au denumit-o, nefiresc, „moldovenească”. Cel care ne-a ținut împreună a fost Eminescu; el a fost tipărit pentru prima dată dincolo de Prut abia în 1954, după moartea lui Stalin, deci era scriitor interzis. Și, iată, deși ne-au fost furate limba, alfabetul, numele și istoria, dar ne-a fost lăsat Eminescu, printr-o minune noi le-am reconstituit pe toate. Odată, cineva ne-a făcut un reproș nouă, basarabenilor, că am rămas la Eminescu; atunci, i-am răspuns: „Noi abia ajungem la el!” Deci, pentru noi Eminescu este un scriitor din viitor. Să vă spun o întâmplare povestită de Nicu Stegaru, un scriitor care în 1946 a fost condamnat la 25 de ani de închisoare la Norilsk, dincolo de Cercul Polar, în Siberia, pentru că… știa limba engleză! Avea 25 de ani și, în cea dintâi primăvară, a evadat din lagăr; după patru sau cinci zile de rătăcire prin taiga, a fost prins de niște soldați ruși și un ofițer care căutau fugari, iar ofițerul le-a spus: „Îl împușcăm pe loc, că avem de căutat și pe alții.” Atunci, l-a apucat un fel de nebunie și a început să urle Luceafărul lui Eminescu, pe care-l știa pe de rost; soldații au crezut că se roagă și l-au lăsat să-și spună „rugăciunea”. În momentele acelea, a fost auzit de un alt grup de soldați care căutau fugari; ei au venit, l-au preluat și l-au dus în lagăr. Mai târziu, el mi-a spus: „Ce noroc pe mine că am știut Luceafărul și că are 98 de strofe! Dacă ar fi avut numai trei, aș fi fost împușcat rapid.” Și, iată, Eminescu l-a ajutat să supraviețuiască.

    – Ce a precumpănit în miracolul dăinuirii românilor din Basarabia: limba sau credința?
    – La noi, există o frază care spune așa: „Cine-și uită limba, pe acela îl abandonează Dumnezeu.” Iar țăranii noștri și-au păstrat limba și ca să nu se supere Dumnezeu pe ei. Pentru noi, a însemnat foarte mult și numele limbii; până în 1989, nu numai limba, ci și noțiunea de „limbă română” a fost interzisă. Puteai vorbi numai despre „limba moldovenească”; româna era considerată o limbă străină. Dar moldovenească, valahă sau română sunt una și aceeași limbă și eu spuneam că limba vorbită în Basarabia ar trebui inclusă în Guinness Book, pentru că are cele mai multe denumiri din lume: „moldovenească”, maternă, natală, de stat, străină, a lui Eminescu, numai să nu i se spună pe nume – limba română.

    – Revista „Literatura și Arta” a pătruns pentru prima dată la noi în anul 1989 și țin minte că o citeam smulgând-o din mână în mână ca pe manifeste; ce a determinat marele ei succes?
    – Succesul nostru s-a datorat curajului pe care l-am avut. Câteva exemple: primul număr cu grafie latină al revistei a apărut la 15 iunie 1989, cu aproape trei luni înaintea legiferării alfabetului latin, la 31 august; în același an, revista a acordat vot de blam Comitetului Central al Partidului Comunist din Basarabia – caz unic în toată lumea comunistă; am vorbit despre deportările din Siberia, unde au fost trimiși peste 300.000 de basarabeni, subiect interzis; am pornit o campanie de redeschidere a bisericilor – ni se și spunea „redacția care deschide biserici”; am pledat pentru revenirea la corectitudinea numelor românești și atunci multă lume și-a reluat numele părinților și bunicilor lor; am scris despre foametea organizată din anii ’46-’47, când au murit alți peste 300.000 de basarabeni; am vorbit despre literatura română interzisă în țară și despre alte teme considerate tabu în societate. Așa se explică de ce tirajul a crescut de la 2.000 de exemplare în 1986, când am fost numit redactor-șef al acestui săptămânal, la 260.000 în 1989, cel mai mare din Europa.

    – Care a fost prețul pe care a trebuit să-l plătiți pentru acest succes?
    – N-aș vrea să par lipsit de modestie, dar am fost bătut și în stradă, și în fața casei, au fost chiar atentate la viața mea. Atunci, Grigore Vieru a scris o poezie intitulată 13 strofe despre mancurți, care începe astfel: „Ei ne hăcuiră graiul/Şi doina, şi harta!/Ei, care astăzi vânează/Literatura şi Arta!” Deci, a fost o campanie de vânătoare contra noastră; dar am supraviețuit.

    – V-ați atins aproape toate țelurile; din ce vă mai hrăniți motivația în prezent?
    – Mă simt român. Am fost întrebat de un corespondent rus, agresiv, de la Chișinău: „Sunteți proromân?” „Nu.” „Sunteți filoromân?” „Nu.” „Atunci, ce sunteți?” „Sunt român.” Pentru noi, cei de dincolo de Prut, în asta stă speranța că, într-o zi, va fi rectificată o eroare a istoriei, pentru că noi suntem o parte a poporului român rămasă dincolo de „gard”, o așchie din afara României a acestui neam, un popor european de dincolo de Europa. Dar, în hărțile lui Dumnezeu, între România și Basarabia nu există nicio graniță. Iată de ce ar trebui să-l ajutăm pe Dumnezeu să ne ajute; să scoatem granița asta, pusă de oameni, între noi și noi. Petre Țuțea spunea: „A fost o onoare pentru mine să fac închisoare pentru poporul român.”; la fel, eforturile de până acum le consider o onoare pentru mine. Pentru că, iată, până ieri, 68 de localități din Basarabia au făcut declarații de unire cu țara. De aceea, spun că fraza lui Lucian Blaga, „Veșnicia s-a născut la sat.”, am putea-o adapta puțin: „Unirea s-a născut la sat.” Eu cred că, fără Basarabia, România nu are niciun viitor. Mitropolitul Olteniei, Nestor Vornicescu, care era basarabean, a spus la un congres al refugiaților de la Iași: „Nu ne merge bine în țară, pentru că n-am făcut unirea.” Poate de aceea ne și bate Dumnezeu, că nu suntem împreună. La Rezeni, am dat următorul exemplu: în perioada interbelică, România și Danemarca împărțeau locurile șase și șapte în Europa după venitul național; acum, Danemarca are salariul mediu 5.800 de euro, România – 400, iar Basarabia – 40. Din cauza comunismului și pentru că noi am fost hăcuiți, fărâmițați; toate necazurile ne vin de la U.R.S.S., stat care nu mai există. Dacă nu ar fi fost acești doi criminali ai istoriei – Stalin și Hitler – și am fi rămas împreună cu neamul nostru, sunt ferm convins că poporul român ar fi fost, la ora actuală, unul dintre cele mai prospere din Europa și chiar din lume. Am avut toate șansele, dar au venit alții peste noi și, din păcate, destinul nostru a fost deturnat de la mersul său firesc; numai fiind împreună, vom putea ieși la liman. Eu sunt președintele mișcării unioniste Sfatul Țării 2 și noi am propus câteva variante de unire: una ar fi plebiscitul, pe care nu-l dorim, pentru că-l putem pierde; o alta ar fi votul parlamentelor de la București și Chișinău, dar, la ora actuală, nu știu dacă în cel de la Chișinău există o majoritate care vrea unirea; o alta ar fi integrarea noastră europeană, dar șansele sunt reduse în acest moment; și atunci, unica soluție ar fi crearea, pentru o perioadă, a statului comun România – Republica Moldova, care este în conformitate cu dreptul internațional. Asta ar presupune două guverne, două parlamente și două structuri administrative, care ar urma să se unifice în scurt timp. Această schemă a fost folosită în 1859, la Unirea Principatelor Române, și același model este urmat acum în vederea reunirii Cehiei și Slovaciei. Dar, pentru asta, avem nevoie de oameni de stat cu voință politică și la București, și la Chișinău, pe care, deocamdată, nu-i văd că și-ar dori cu adevărat să fim împreună.

    – Vă mulțumesc pentru acest răstimp în care mi-ați fost alături.
    – Și eu vă mulțumesc și-mi place să cred că am început bine această primăvară, pentru că am fost împreună.

    Florin Bălănescu



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2023 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5