Am avut privilegiul să particip recent într-o scurtă și intensă expediție culturală, prin amabilitatea profesorului Avram Fițiu de la USAMV, în localitățile valahilor gorali din Polonia și Cehia, din zona Munților Tatra sau cum mai sunt numiți de valahi: Carpații Păduroși. Această incursiune geo-etnografică a fost o surpriză pentru mine care cunoșteam foarte puține lucruri despre valahii gorali din cele două țări. Am trăit sentimentul unei cercetări antropologice în genul echipelor de lucru ale marelui sociolog Dimitrie Gusti. A fost și o misiune în ideea redescoperirii arhetipului transhumanței românești de pe coamele Carpaților Păduroși. În acești munți, care fac parte din ”autostrada transhumanței” românești de la Dunăre până la actualele granițe ale Slovaciei, Poloniei și Cehiei, trăiește o populație de valahi, cu o puternică identitate pastorală, care și-a păstrat portul, tradițiile oieritului și stilul construcției caselor de lemn la fel ca la frații lor ciobani de pe teritoriul de azi al României. Instrumentarul muncii ciobanilor este identic cu cel al ciobanilor din Mărginimea Sibiului sau din localitatea gorjeană Novaci și nu numai. Datorită politicii de asimilare duse de statele polonez, slovac și ceh, valahii de azi nu mai vorbesc limba română veche din secolul XIII, moment când sunt atestați documentar și în cronicile timpului. În acest secol au venit în Moravia prin fenomenul transhumanței sau colonizați de regii Boemiei, Ungariei sau Poloniei, pentru că erau oameni de munte care prelucrau lemnul și erau mari producători de brânză, lapte și carne de miel. Mai mult, valahii, așa cum îi numeau slavii sau germanicii, erau și foarte buni militari, fiind colonizați, inclusiv de regele Ungariei Matei Corvin în actuala Moravie ca și grăniceri și păzitori ai hotarelor. De altfel urmașii voievodului Dragoș și fiului Sas au primit sau cumpărat aici moșii întinse cu locuitori din Maramureș sau Moldova.

Valahii, care se numeau pe ei înșiși rumâni, inițial erau creștini ortodocși, dar prin politica de asimilare religioasă și etnică, mai ales în secolul XVII – lea au devenit catolici sau reformați Azi, în Polonia valahii se numesc gorali. În limba poloneză, goral înseamnă muntean sau mocan. În schimb, în Cehia valahii sunt și în prezent denumiți cu numele tradițional intrat în memoria istoriografiei germano-slavă. De altfel, în Cehia, prin localitățile valahe vei vedea la tot pasul restaurante, baruri, magazine, case de cultură, care au în denumirea de ”valah”, iar numeroase localități poartă denumirea de ”vlaska”. Valahii și valahii gorali trăiesc astăzi în zona Moravia extinsă, care străbate trei țări Polonia, Slovacia și Cehia. Valahii sunt o populație de circa 200000 de locuitori, iar unele localități valahe se mai întâlnesc mai la nord în Silezia Inferioară. În ținutul de baștină valahii vorbesc limba țării de adopție amestecată cu acele cuvinte ancestrale românești legate în special de păstorit și transhumanță. În urma discuțiilor cu liderii goralilor din Polonia, aceștia mi-au spus că au un vocabular, circa 300 – 500 de cuvinte din limba română, iar președintele organizației valahilor cehi crede că circa 800 de cuvinte românești sunt în limba muntenilor care se vorbește în Cehia Carpaților Păduroși.

În discuțiile directe cu valahii din localitățile de munte ale Moraviei valahe, ca român te poți înțelege ușor dacă vorbești o română cu un lexic de bază și cu subiectul pe ideea de transhumanță, păstorit și viața rurală. A rămas în limbile cehă și poloneză un fond comun de cuvinte care sunt ușor identificabile în conversația informală cu valahii cehi sau polonezi. Sociologul român Gheorghe Șiștean, care a trecut la cele veșnice de câțiva ani, a publicat în 2012 o excelentă carte sub egida Academiei Române, intitulată: ”Românii care s-au stins. Valahii din Carpații Nordici și românii din Ungaria” (2012). Cartea se bazează, pe lângă o cercetare proprie sociologică pe teren, în zona Carpaților Păduroși, mai ales pe celebra lucrare a unui istoric ceh, un fel de Iorga al Cehiei, care a trăit în secolul XX: Jaroslav Štika. Acest istoric ceh, care a trăit între 1931 – 2010, și-a dedicat viața studierii valahilor din Moravia, Silezia și Polonia. În 1972, a devenit director la Muzeul în aer liber al Valahiei din Rožnov pod Radhoštěm. Sub conducerea sa, a continuat construcția și extinderea muzeului – Satul valah a fost extins și a fost construită o nouă zonă – Mlýnská dolina. În spiritul fondatorilor muzeului, frații Jaroňk, au dezvoltat conceptul unui așa-numit muzeu viu. El a îmbogățit componența programului muzeului cu o serie de noi programe etnografice și folclorice. În anul 2007, Štika a publicat o carte ”Valaši a Valašsko: o původu Valachů, valašské kolonizaci, vzniku a historii moravského Valašska a také o karpatských salaších” ce a devenit fundamentală pentru istoria valahilor cehi din arealul Munților Tatra. A fost, de asemenea, președinte al Muzeului și Asociației Etnografice a Valahilor și a fost implicat și în organizații internaționale. Gheorghe Șiștean a evidențiat teoria istoricului ceh privind originea românească a valahilor din Cehia ajunși în Carpații Păduroși, prin fenomenul transhumanței sau a emigrări organizate de ducii Boemiei încă din secolul XIII. Această ipoteză științifică susținută de Stika, nu merge până acolo încât să susțină o identitate autohtonă a valahilor, încă din vremea geto-dacilor, deși sugerează o istorie ancestrală a păstorilor valahi. La festivitățile și sărbătorile publice valahii și goralii își spun că sunt geto-daci liberi sau valahi veniți din zona intracarpatică a României de azi pe crește și pășunile alpine. Totodată, cunoscându-i personal pe liderii valahilor din Cehia și Polonia, aceștia au suținut în conversații că strămoșii lor au provenit din diferite zone ale României: Neamț, Novaci, Sibiu, Vrancea sau Brașov. Ei au o geanologie clară a strămoșilor uimitoare. Își păstrează genealogia cu sfințenie. Deși autorităție cehe sau polone nu fac mare caz de originea românească a valahilor, mai mult cele de la Varșovia chiar o evită, subliniind doar etnonimul goral, nu valah ca în Cehia, unde păstorii și mocanii valahi se consideră în discuțiile personale ca valahi români, proveniți prin fenomenul tranhumanței de-a lungul secolelor din țara noastră. Valahii din Moravia valahă transced granițele ceho-slovaco-poloneze, considerându-se că fac parte dintr-o singură țară etno-folclorică. Dacă în discuțiile cu valahii elimini din cuvinte terminațiile slave, te poți înțelege excelent. Avem în comun cuvinte clare cu rădăcini românești până la peste o mie de cuvinte. În discuțiile cu valahii din Cehia și Polonia am identificat la o primă conversație un vocabular comun din următoarele cuvinte, în timpul vizitei muzeului în aer liber și la ferma valahă: slănină, gater, olei, spiță, raf, zvon, talangă, cristelniță, lampă, kopil, țimbal, coș, coșarcă, veselia (nuntă), clocot, scorbaci, măgura, strungă, jintiță, urdă, cetină, șoric, bucium, tâmbiță, kornută, bălai, oacheșa, caș, baltag, ciută, văratic, stână, merindă, pășune,brânză, târlă, cătun, moțat, miel, solniță, clop, muzicant, baciu, strungă, chiciură, păcurar, ciobanaș, sălaș, poiană etc. Sunt doar câteva cuvinte apărute în discuția avută cu valahii din Cehia. Cred că nu trebuie nicio traducere la aceste cuvinte. Valahii au păstrat până spre o mie de cuvinte din româna străveche (daco-română).

Interesant este faptul că acești valahi cehi sau polonezi sunt preocupați să-și regăsească, și să afirme cu demnitate, identitatea românească prin păstrarea unui arhetip pastoral și rural cu specificități rurale. De altfel, la Koniakov sau Roznov ai sentimentul clar, prin peisajul geografic și tipologia antropologică, că există o similaritate cu spațiul mioritic al Bucovinei, Apusenilor sau Vrancei. De la brazi, la ”orizontul și stil” blagian deal și vale, precum și prin fizionomia valahilor, parcă eram într-o ”țară” din Carpații României: Maramureș, Loviștei, Hațeg sau Vrancei. Portul valahilor și goralilor este același cu cel al mocanilor noștri: cămeși albe, brâu de piele, clop, pantaloni-cioareci, opinci. Valahii țin într-o mână fluierul și într-o altă, toporișca. Toate aceste denumiri vestimentare sunt aceleași, ca cele ale ciobanilor noștri din Carpații Meridionali sau Neamțului. Autohtonitatea valahilor din Cehia și a goralilor din Polonia, poate fi explicată prin port și cuvintele de origine geto-dace și legate de păstorit, care sunt similare cu cele din Albania, fapt ce poate explica o existență de la Dacia lui Burebista până la colonizările de munteni valahi făcute de ducii Boemiei sau regele Matei Corvin în evul mediu. Imigrările în sudul muntos al Poloniei au fost numeroase în evul mediu și sunt atestate documentar, încă din sec. XIII, când ducele Cracoviei și Sandomirului, Bolesław, s-a însurat cu Cunigunda, fiica regelui Béla IV al Ungariei. Acesteia, ducele i-a dăruit în 1257 ținutul Sandețului, de la râurile Dunajeț și Poprad, unde potrivit legendei Sf. Cunigunda trăia și o populație pastorală de origine „valahă”, posibil autohtonă rămasă aici din vremea triburilor ale dacilor nordici (ținutul costobocilor). Valahii pentru calitățile lor războinice și păstroitului erau scutiți de taxe și se judecau după legea românească: Jus Valachorum.

Dacă vi dinspre Slovacia, cu mașina, spre celebra stațiune de schi poloneză Zakopane te întâmpină sate cu case de lemn și sălașuri temporare de oi sau depozite de brânză, identice cu cele din Mărginimea Sibiului, de la formă la stilul de construcție din bârne căptușite cu mușchi și sfoară. Valahii cu care m-am întâlnit nu aveau nicio ezitare de a-și susține identitatea valahă pe linia transhumanței provenite din România de azi. Valahii ar vrea ca statul român să se implice mai mult în sprijinirea acestei minorități etno-folclorice, ca să-și afirme mai bine identitatea culturală, spirituală și mai ales pastorală. Ar trebui reconstruită această identitatea valahă cu sprijinul instituților diplomatice ale statului român pentru a crea o punte de legătură culturală cu Polonia și Cehia. La Muzeul în aer liber al Valahiei din Rožnov, localitate rumânească din Cehia, ca român rămâi uimit de identitatea entofolclorică dintre această populație pastorală din Carpații Păduroși cu satele românești din România. În acest sat valah din Roznov parcă eram la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca. Același stil de case și biserici din lemn, aceleași sălașuri pentru oi și poiata pentru animale. Construcțiile legate de păstorit și de viața rurală în general sunt identice ca stil și formă, inclusiv denumirile componentelor rurale și a instrumentarului agricol sau cel legat de transhumanță din limba română. În Carpații Păduroși există un stil de viață românesc autentic. La fel am simțit și la Koniakov un sat al goralilor valahi din Polonia, ridicat pe coamele munților, asemănător cu Mărișelul din Munții Apuseni. Aici există un excelent muzeu al al valahilor gorali, foarte frecventat de turiștii din zonă, poate și pentru că este singurul din Polonia. Muzeul are și o fermă tradițională care produce produse bio delicioase, în special brânzeturi valahe și carne de miel mult apreciate de polonezi. Pe o astfel de lucrare ar trebui Guvernul României să inițieze o legislație pentru a se implementa proiecte de recuperare identitară a valahilor gorali. Este vital să se refacă geografia etno-folclorică a valahilor gorali. Muzeul valahilor din Koniakov este înființat și însuflețit de o minunată fămilie de gorali: soții Maria și Petre, care vorbesc binișor limba română și care au proiecte de dezvoltare a agro-turismului bazat pe tradițiile oieritului și păstoritului, dar și a afirmării identității folcorice valahe. De la Koniakov am mers la Muzeul pictorului Ioan Valahul dintr-un sat alăturat, la Istebna. Ioan Valahul a fost un celebru pictor care a trăit aproape un secol și a studiat la Cracovia și Paris, pictând în special portrete de ciobani valahi și peisaje, în care apare îndeletnicirile pastorale ale muntenilor. Ioan Valahul a murit în 1979, în timp ce picta un ultim portret de muntean valah. A avut 13 copii, iar muzeul este într-o casă de lemn de tip românesc. A primit o diplomă de merit la Paris pentru picturile sale despre viața păstorilor gorali. La muzeu, valahul Józef Michałek ne-a cântat o doină de jale în limba goralo-poloneză. Ca cioban Józef a participat la drumul transhumanței din 2011 de la Brașov cu mii de oi din Bucegi până în Carpații Păduroși, mergând pe creste până în Cehia, refăcând traseul din secolul XIII al strămoșilor ciobani români. La Muzeul valah de la Straka, valahii Mihail Milerski și Josef Straka ne-au prezentat ultima oaie care a participat la aceast marș al transhumanței, precum și cei doi cai montani care au fost atunci pe munte. Vlahii ne priveau mândri și fericiți de realizările lor în păstrarea tradiției păstoritului la vechii români. Acțiunea a făcut parte a unui proiect intitulat „Transhumanta 2013 – Ecou al istoriei carpatine comune”, inițiat de Fundația „Parsterstwo Transhumancyjne” din Polonia si Asociația „Transhumanța” din Romania. Au mers 1400 kilometri ca să arate cum, ciobanii valahi au stăpânit din evul mediu timpuriu Carpații.

Mai departe, am mers spre Zakopane, capitala goralilor valahi. Deși românii cunosc localitatea ca și stațiune de schi, puțini știu însă că aici este centrul goralilor. În centrul orașului se află un impresionant obelisc dedicat victoriei golarilor asupra cavalerilor teutoni, monument ridicat în 1910 și la bază este așezat un copil îmbrăcat în haine valahe, care scrie un început de cronică a eroismului muntenilor față de stăpânirea germanică străină. Valahii din Cehia și Polonia ne-au povestit cu indignare cum imperiul habsburgic a distrus credința străveche ortodoxă. În secolul XVII, austriecii au dus o politică dură de catolicizare în Moravia și Polonia, dar și în Bukovina valahă (alt teritoriu din Polonia, nu Bucovina noastră de la 1918). În timpul războiului de 30 de ani, valahii s-au aliat cu danezii și suedezii împotriva politici de catolicizare forțată a habsburgilor. Până atunci, valahii erau ortodocși, iar o parte dintre ei au trecut la reformați. Generalul imperial Albrecht von Wallenstein după 1621 trece prin foc și spadă peste 200 de sate din Moravia valahă și a dat foc bisericilor ortodoxe la ordinul împăratului austriac, pentru a îi distruge pe acești ”valahi sfidători”, identic cum a făcut mai târziu generalul Bucow în Ardeal. Patrioții valahi ortodocși, care au refuzat să treacă la catolicism, au fost executați cu miile în centrul orașului Vsetin. Azi, goralii polonezi sunt catolici, dar bisericiile lor au un duh ortodox. Sunt încărcate de icoane pictate în stil bizantin și unele au iconostase în miniatură. Valahii gorali au un spririt profund religios. Absolut, cu toți goralii cu care am vorbit, mi-au spus că Papa Ioan Paul al II-lea este valah din Wadowice, o localitate de păstori gorali din sudul montan al Poloniei. De altfel, istoricii susțin că numele Wojtila se trage din numele românesc Voicilă sau Vintilă. Valahii polonezi nu au nicio îndoială că Papa era din neamul lor de ciobani valahi. După Papa majoritatea valahilor dau numele de Pavel copiilor, dar și Petru, Iosif sau Maria. În aceste peisaje bucolice, în care peisajul geografic și uman este similar cu cel din spațiu intra-carpatic, m-am simțit ca acasă. Diferența față de buciumul goral și cel din Apuseni este faptul că cel din Moravia valahă este lung de 12 metri și-l țin abia trei oameni. În fiecare seară se cântă pe dealuri din bucuium. E și o vorbă valahă aici: ”Cât va suna buciumul peste munte, Valahia nu va pieri.” După această expediție culturală în Moravia și Polonia valahă îl pot contrazice pe sociologul Gheorghe Șiștean: Valahii din Carpații Păduroși nu s-au stins, ei astăzi sunt mândri de identitatea lor pastorală românească și așteaptă o colaborare cu frații lor originari din spațiul mioritic, pe linie culturală, economică și bisericească. Și eu sunt valah goral!

 Ionuț Țene