Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Indecența istoriei recente

Primit pentru publicare: 19 ian.2015.
Autor: Tudor PETCU.
Publicat: 20 ian.2015.

Indecența istoriei recente

Născut într-un secol al libertății și al diversității, dar totuși unul posttraumatic, am manifestat întotdeauna o pasiune ușor paradoxală dar asumată pentru istoria recentă a cărei indecenta m-a învățat să înțeleg și să privesc omul dincolo de aparențele și apartenentele sale de orice natură identitara. Tot aceasta indecenta m-a făcut să mă întreb de multe ori de ce oamenii au ales să fie răi în loc să fie buni de vreme ce au fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. O asemenea întrebare, interogație, pe cât de mult m-a frământat, pe atât de mult m-a ajutat să călătoresc livresc și memorialistic într-un trecut pe care eu nu l-am trăit dar pe care am conștientizat că trebuie să îl înțeleg, el constituind ulterior și temelia principală a înțelegerii mele etice cu privire la autenticitatea naturii umane și respectul necondiționat față de Alteritate.

Îndrumători mi-au fost, desigur, cei pe care i-am considerat slujitori ai moralei nealterate, cel puțin în manifestul lor filosofic umanist așa cum l-am citit și descoperit. De aici a rezultat orientarea mea către o respingere fermă a caracterului amoral și ignobil pe care l-a denunțat intr-o manieră transanta Vladimir Jankelevitch prin utilizarea sintagmei „lumea între nu știu ce și aproape nimic”. O sintagmă care de fapt prezintă indeferenta ce a stat la baza urii și crimelor săvârșite în secolul trecut care ar fi trebuit să fie un secol al păcii. Nu întâmplător, Ellie Wiessel spunea că „cea mai mare crimă este indiferența”, în timp ce scriitorul Jose Ortega y Gasset considera indiferența drept principala maladie a secolului XX. Nu mai puțin importantă pentru mine a fost dilema lui Giorgio Agamben, care marcat fiind de estetica uratului a istoriei practice a secolului XX, se întreba neîncetat „ce ne-a rămas după Auschwitz? ”

Desigur, sunt multe abordări etico-filosofice care au contribuit la consolidarea crezurilor mele morale, fără de care nu aș fi îndrăznit să scriu acest eseu, dar cea care si-a pus cel mai mult amprenta asupra conștiinței mele, încă juvenilă, dar iubitoare de situare afectiva față de elementele de diferență, a fost, fără îndoială, jocul de cuvinte al lui Tzvetan Todorov, „memoria răului, ispita binelui”. Într-adevăr, această construcție ideatica, dar rațională intru totul, m-a făcut să înțeleg paradigma violenței pe care o moștenesc generațiile la început de secol XXI, învăluit de ambițiile redemptive ale postmodernismului.

Având la baza toate cele menționate de mine până acum, am fost suficient de determinat să accept provocarea confruntării cu Istoria, având ocazia ca de-a lungul anilor să mă întâlnesc și să stabilesc legături cu o bună parte din cei ce au cunscut – o cu adevărat ca martori și victime.

În cadrul eseului de față însă am ales să vorbesc despre o singură întâlnire,pentru că dacă ar fi să vorbesc despre toate, mi-ar trebui cel puțin două volume, care, sper ca intr-o buna zi să vadă lumina tiparului.

Întâlnirea la care voi face referire în rândurile ce urmează este cu un om a cărui personalitate mi-a aromit miasmele de pucioasa, facandu-ma să sap neîncetat pentru a descoperi comorile din „litterature du mal”. Este o personalitate care în sine reprezintă un capitol relevant al istoriei recente prin experiențele trăite dar mai ales prin drama sacra a vieții sale.

Numele acestui om este Matei Gall, ajuns acum la vârsta de 95 de ani pe care am avut onoarea de a-l întâlni la București în anul 2009 la Facultatea de Filosofie. Tot în anul 2009, viața mi-a oferit privilegiul unic de a realiza cu Matei Gall o carte de convorbiri la editura Karuna din Bistrița, carte intitulată „Mărturii despre lagărele morții. Dialog între Tudor Petcu și Matei Gall”. Privilegiul a fost cu atât mai mare, cu cât aceasta carte a reprezentat și primul meu proiect editorial la o vârstă de doar 23 de ani.

Matei Gall s-a născut în anul 1920 intr -o familie burgheză de evrei maghiari. În ciuda acestui fapt Matei Gall a crezut cu sinceritate în principiile comunismului, el însuși fiind comunist ilegalist, ceea ce a culminant cu închisoarea de la Caransebeș, acolo unde a cunoscut o bună parte din cei mai importanți membri ai partidului comunist român, printre care Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica sau Nicolae Ceausescu, despre acesta din urmă relatând mult mai amplu într-un alt volum memorialistic, „Eclipsa”. Ulterior, în septembrie 1942 este deportat împreună cu un grup de 85 de deținuți evrei în Transnistria, lagărul Vapniarka, de unde va fi mutat în toamna anului 1943 în închisoarea de la Rabnita. În noaptea de 18 spre 19 martie 1944 are loc la Rabnita un adevărat masacru, considerat de către istorici cel mai sângeros din această zonă a Europei, Matei Gall numărându-se printre foarte puținii supraviețuitori.

Despre experiența de la Rabnita Matei Gall a vorbit în mai multe rânduri după emigrarea sa în Germania, țara în care s-a stabilit definitiv, inclusiv în volumul de convorbiri cu mine din anul 2009.

Schitand în câteva rânduri viața lui Matei Gall, ne dăm seama că avem de a face nu doar cu un supraviețuitor căruia Dumnezeu i-a permis să vorbească pentru și peste generații, dar și cu un învingător al infierarii care a înțeles că omul pentru a fi pur trebuie să respecte cu strictețe canoanele moralității elementare. Or, Matei Gall, confruntat cu o serie de situații critice la Vapniarka și Rabnita, în care aproape oricine ar fi cedat și s-ar fi lăsat pradă veninului disperării, a ales totuși să rămână fidel rigorilor morale deprinse din religia sa iudaică și să se împace cu răul situational pentru a fi ulterior binecuvântat de razele de lumină în așteptarea cărora a trăit în anii de teroare, așa cum încearcă să ne transmită în volumele „Eclipsa” și „Vrăbiile”.

După cum spuneam, eu sunt unul din cei ce l-au cunoscut pe Matei Gall, regăsind în structura sa și în discursul său un templu al smereniei absolute, așa cum o înțelegem în creștinism. M-au impresionat deopotrivă modestia de care a dat dovadă într-o lume a orgoliului și trufiei, cât și exemplul său de militant antitotalitar, crezând în valoarea supremă a vieții și a libertății. A întâlni un om care într-o viață a cunoscut represiunea anticomunistă între anii 1938-1944, precum și antisemitismul virulent care a îmbrățișat aproape o Europa întreagă, înseamnă a trăi emoția confruntării cu excepțiile umane care încă există printre noi și care nu permit neghinei să cuprindă tot pământul. Spun acest lucru pentru că Matei Gall, victimă a indecentei istoriei recente, a fost în stare să se păstreze un spirit lucid, dând mărturie despre ipocrizia și duplicitatea istorică, dar fără niciun fel de emfază, ci dimpotrivă, cu un echilibru rațional care, cel puțin pe mine m-a făcut să înțeleg și lecția adevăratei democrații, dar în special că în lupta împotriva răului nu trebuie să răspundem tot cu rău pentru că în numele luptei contra răului s-au făcut cele mai grave crime.

Așadar, vorbim de un om pentru care tragedia a fost o data un firesc, pe care nu l-a putut uita dar care l-a modelat în așa fel încât să învețe contemplarea marilor taine ale existenței pentru a nu purta un război cu răul, ci pentru a iubi binele. Eu la rândul meu, cunoscându-l, am învățat ca istoria a fost indecenta pentru ca omul să se purifice în conștiința sa, dar pentru a se purifica are nevoie de o mărturie autentică permanentă, cum a fost viața lui Matei Gall (pentru mai multe detalii a se vedea ultimul său volum „În numele Domnului și al oamenilor”, aflat în curs de apariție la editura Artemis). În caz contrar, istoria se va tot repeta, după cum ne arata Gianbattista Vico, ceea ce înseamnă că Bernard Show a avut dreptate atunci când a spus că „singurul lucru pe care omul l-a învățat din istorie este că omul nu a învățat nimic din istorie”. Dar, totuși de dragul unor exemple de martori și victime ai istoriei recente precum Matei Gall și mulți alții, aș vrea să cred că într-o buna zi situația se va schimba.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5