De mic copil îmi plăcea să observ oamenii mari şi simţeam repede când cineva avea vreun interes pentru mine. Nu pot să uit cum zicea bunica: „Să îţi scoată Dumnezeu în cale oameni buni” sau „Dumnezeu te ajută prin oameni, nu te ia el de mână să îţi arate ce să faci.”
La biserică m-a dus prima dată mama. Mi-a tot promis că mă ia la biserică dacă sunt cuminte şi nu mai alerg să îmi jupoi genunchii, că nu mă poate duce acolo aşa zdrelită pe picioare.
Curtea bisericii, albă şi mare, sălaşul lui Dumnezeu, din mijlocul satului, o cunoşteam bine pe dinafară, fiind locul de joacă al copiilor, când era vreo sărbătoare sau vreo nuntă în sat.
Într-o duminică însorită, mama m-a trezit de dimineaţă şi s-a uitat să vadă care e starea genunchilor mei. M-a luat apoi de mână şi m-a dus în curte la fântână unde m-a spălat pe faţă. M-a şters prin urechi şi mi-a strâns părul în codiţe, privindu-mă cum arăt.
Mie îmi plăcea când mama se ocupa de mine şi mă lăsam moale în mâinile ei, ca o păpuşă.
Apoi, după ce m-a îmbrăcat frumos, mi-a spus că e timpul să plecăm la biserică. Mă bucuram, dar îmi părea rău că nu mă pot duce la joacă pentru că atunci mă simţeam slobodă când mama pleca la biserică.
Cu ea de mână am ajuns în curtea bisericii, unde mama s-a mai uitat la mine cum arăt şi mi-a aranjat puţin hainele. Din biserică se auzea un cântec trist, îngânat, şi zvon adânc de clopot cobora parcă din cer, nu din turla bisericii. De cum am trecut pragul bisericii, am simţit în adâncul inimii un fior de uimire şi bucurie. Dar, uimirea nu a ţinut mult deoarece, în mintea mea de copil, credeam că tot ce se întmplă acolo era un joc de oameni mari care începuse când am ajuns noi şi preotul era şeful jocului. Cam pe la mijlocul bisericii stăteau brbaţii smeriţi, cu pălăriile în mână; nu aveau voie să vină înaintea şefului cu pălăriile pe cap. În spate stăteau femeile şi cu mine, dar erau mai multe babe, care îşi făceau cruci cu evlavie, unele rostogolindu-şi ochii în sus peste cap, altele în jos. Toţi îşi făceau cruce odată, probabil când le făcea semn preotul. Unele femei se îndoiau până la pământ, mă ţineam şi eu după ele, îmi plăcea joaca aceea, până când mama m-a oprit. Numai o babă se juca tot timpul cu nişte lumânări galbene, subţiri, apoi le dădea celorlalte babe, care se mişcau încet cu ele aprinse, până le puneau în faţa icoanelor.
Pe preot nu-l scăpam din ochi, numai că uneori se ascundea după nişte uşi şi când apărea cu ceva în mână, o ulcică legată cu lanţuri, care fumega şi mirosea a tămâie din care fumul se ridica spre bolta bisericii mie îmi era frică să nu o scape în cap la vreunul, deoarece se făcea că o arunca în toate părţile. M-am liniştit insă când i-a dat-o unuia dintre cei care vorbeau pe nas cu el; acela a stat mai liniştit cu ulcica. Apoi, când preotul şi-a luat cartea cea mare şi s-a apucat de citit, eu îmi plimbam privirile pe pereţii bisericii. Atunci am descoperit că biserica nu e o casă ca toate casele, era înaltă, de ajungea până la cer, iar plafonul era plin de stele lucitoare. Ferestrele erau prea sus, de nu puteai să te uiţi afară, doar razele soarelui se încrucişau deasupra capetelor noastre.
Pereţii mi-au plăcut cel mai mult; o mulţime de oameni îmbrăcaţi, nu ca la noi, erau în veşminte colorate, încât abia le puteam zări feţele. Preotul era îmbrăcat la fel ca unii de pe perete şi ţinea mâinile la fel ca ei când zicea “Aleluia” sau “Doamne miluieşte”. Numai cuvintele acelea le-am înţeles.
Jocul acesta n-a fost prea vesel. Toţi au stat cuminţi, în afară de cel care s-a jucat cu lumânările şi cu focul, într-o ulcică din care ieşea fum, iar pe el nu l-a certat nimeni. Când ne-am aşezat în genunhi mi-am dat seama că e bine că nu-i am zdreliţi.
La sfârşit, ne-a chemat preotul şi, când m-am apropiat de el, am văzut că nu era prea blând, îi strunea pe cei care făceau parte din joc. Mi-au plăcut uşile frumoase de la camera lui, icoanele lucitoare, luminate de flacăra pâlpîitoare a lumânărilor, în sfeşnice ca nişte pari lucioşi, ca luna, şi ştergarele cusute cu izvoade frumoase. Cu cât mă apropiam de preot simţeam un fel de spaimă şi în capul meu se învârtea întrebarea dacă el l-a văzut pe Dumnezeu. Ne-am orânduit în şir să trecem prin faţa lui şi fiindcă am fost cuminţi, am primit o bucăţică de pâine albă şi bună, dar prea mică, pentru care trebuia să îi pupi mâna. După ce primeau darul, toţi îşi mai făceau o cruce mare, mai ales babele, care păreau sfioase, abia ridicau ochii din pământ şi vorbeau unele cu altele mieroase şi cu blândeţe, ca şi când toate se împrieteniseră.
În drum spre casă, am întrebat-o pe mama cum se numea ulcica aceea care scotea fum cu miros de tămâie şi am aflat că se numea cădelniţă, iar bucăţica de pâine anafură. Asta a fost uşor de ţinut minte, dar ca să nu uit m-am pus pe repetat când mai încet, când mai tare, când în mintea mea. Toată ziua am repetat aceste cuvinte până când mama mi-a spus că nu mă mai ia la biserică dacă repet ca o proastă, cuvintele acestea, deşi la început a râs când m-a auzit.
Noaptea am visat că am fost iar la biserică, eram singură înăuntru şi crescusem aşa de mare că puteam să mă uit afară pe geamurile înalte. Capul îmi ajungea până în tavanul pictat cu stele, ori parcă nu mai era tavan, ci cerul înstelat deasupra mea. M-am jucat acolo cu stelele şi cu sfinţii care coborâseră de pe pereţi şi deveniseră mari ca mine. Când m-am săturat de joc am vrut să plec acasă, dar n-am mai putut ieşi pe uşa bisericii, care era prea mică. Am început să plâng, în somn. Mama m-a luat în braţe. Eu îi repetam că nu pot să ies din biserică şi ea îmi spunea că mă ajută ea să ies, dar să dorm liniştită. Dimineaţa, m-a întrebat ce am visat, că am plâns în somn. După ce i-am spus, mi-a explicat că am visat aşa pentru că am glumit cu lucrurile sfinte, când am repetat cădelniţa şi anafura mea, am hulit pe Dumnezeu şi m-a sfătuit să nu mai iau în deşert lucrurile sfinte că e mare păcat.
Atunci, s-a sădit în sufletul meu un grăunte din harul credinţei, care nu s-a irosit în zadar, a încolţit. Mama avea o vorbă: „Din câte seminţe cad pe pământ nu toate încolţesc, nu toţi se poartă să îi placă lui Dumnezeu, chiar şi dintre cei care bat drumul bisericii.”
Copilăria este o imensă nevoie de mirare. Inocenţa copiilor te face să visezi, ignoranţa lor te face să surâzi.