INSTABIL, roman de Ruxandra Burcescu, o debutantă, Editura Humanitas, 228 de pagini, colecția Scriitori români contemporani, deshidere de listă în a trata legăturile între generații, dintre sat și oraș…

          Cine nu-i interesat să cunoască, oriunde, relațiile dintre tineri și vârstnici, dintre părinți și copiii lor, la asta s-a gândit, probabil și tânăra autoare care, ca jurnalistă a scris din domeniu, mai întâi în reviste, iar recent și-a editat primul său roman, cu o asemenea temă referitoare mai ales la starea dintre mame cu progeniturile lor.

             În Instabil e vorba despre un conglomerat de familii, fiecare cu dramele, vinovățiile și resentimentele ei tăinuite, scoase în evidență de autoare din cele trei medii în care sondează, în satul tradițonal, Gruiu,de lângă Snagov,un orășel mic, unde orișicine, în acțiumile lor, după cutuma locului,  trebuie să țină seama în totul de ceea ce spune baba Sela, un fel de doctoroaie, știutoare a vocii ascunse a localității care se ocupă  și de vrăjitorii…de-i ies și  copiii în cale.întâmplări de acestea apar și la Giurgiu, la București, dar legătura cu cei din Gruiu, satul înaintașilor nu se uită..

           Ruxandra Burcescu s-a născut în 1989 la Giurgiu, și-a făcut studiile superioare în București, rezidența la Țibănești, a început să scrie proză foarte devreme, iar în ultimii ani a publicat articole în Republica.ro, Dilema Veche, Liternet. Eseurile sale au fost premiate sau nominalizate, de exemplu, în 2017 a obținut un premiu la Gala Superscrieri, secțiunea “Articole de opinie”.Prima proză scurtă i-a apărut în 2021 în antologia “Kiwi”, coordonată de Marius Chivu. A cîștigat o bursă de creație literară Cărturești, al cărei rezultat este romanul “Instabil”, debutul său editorial, în colecția Scriitori români contemporani, coordonată de Andreea Răsuceanu la editura Humanitas.

REZIDENȚĂ la ȚIBĂNEȘTI scriu ce a scris EA:

                 Cred că, la un moment dat, am să mă mut la Țibănești  – a fost primul lucru pe care i l-am spus mamei când m-a întrebat cum a fost rezidența.Nici nu știu de unde să încep pentru că, privind în retrospectivă, e ca și cum aș fi într-o piscină cu bile colorate și vreau să le apuc pe toate, dar nu am decât două mâni.

              Am ajuns la Țibănești noaptea, după un drum cu mașina de vreo șapte ore, iar ultima parte a fost prin zone de pădure și sate întunecate. Nu am văzut mare lucru când am ajuns, dar, de îndată ce am intrat în casă, am simțit miros de lemn și pădure. Dacă miroase așa o să fie bine, mi-am zis.

               Dimineața a venit cu celelalte descoperiri: livada din fața casei, micul dejun lăsat de doamna Lenuța, Raluca în cele mai simpatice pijamale, câinele pe care l-am botezat Hairy și despre care Raluca spune că e un suflet de veveriță prins într-un corp de câine mare, vișinii de pe uliță care îți sterpezeau dinții și parcul conacului – paradisul ciorilor și al corbilor de am crezut că am alunecat într-un film de Hitchcock.

                Am stat o lună la Țibănești și a fost mult și puțin în același timp. A fost mult pentru că am făcut multe – am citit mare parte din teancul de cărți pe care l-am adus cu mine și am scris în fiecare zi cu o poftă care m-a și speriat la un moment dat.

             A fost puțin pentru că mi-aș fi dorit să petrec mai mult timp cu prietenii pe care mi i-am făcut. În primul rând, cu Raluca și Cristian, cu care am dezbătut pe platforma din nuc de unde se vedea apusul printre dealuri. Cu doamna Lenuța și Roxana care ne-au spus poveștile locului și ale oamenilor din sat. Cu Andrei, care ne-a plimbat cu căruța prin pădure și ne-a cules flori de câmp. Cu Albert, care, la cei unșpe’ ani ai lui, era mai curajos decât noi când venea vorba de calul Mugurel. Cu Anca și Cornel, care au fost foarte primitori și ne-au dat vin de casă, aromat și tare. Cu Adrien, care ne-a învățat cum să batem fierul și, spre surprinderea mea, chiar mi-a ieșit.

            Rezidența asta a fost o experiență profund umană, una de care ar trebui să beneficieze orice scriitor. M-a ajutat să îmi pun ordine în gânduri, am făcut progrese mari la romanul la care lucrez și, cel mai important, mi-a redat bucuria scrisului în sine. Când toate celelalte obligații dispar și știi că ai la dispoziție nu două ore, ci o lună întreagă, o lună în care nimeni nu se așteaptă de la tine să faci altceva, atunci trăiești cu adevărat bucuria scrisului. Eu nu am putut niciodată să mă bucur cu toată bucuria de care sunt în stare de lucruri al căror termen de expirare se întrevede după colț. Un concediu de o săptămână e grozav, dar după prima zi știu că mai am doar șase. De aceea bucuria mea e mereu împletită cu anticiparea nostalgiei.

                    Ei bine, aici nu a fost așa, pentru că a fost o lună întreagă și, până în ultima săptămână, mi-a ieșit complet din minte că e o experiență finită. Rezidența mi-a dat spațiul de care am avut nevoie să locuiesc iar în mine și în ceea ce scriu. A însemnat mai mult decât o lună de liniște și timp de scris, a deblocat ceva, a creat un întreg univers interior pe care încă îl descopăr în ceea ce scriu acum.

                 Iar pentru asta trebuie să mulțumesc Alinei Aviana, lui Șerban Sturdza, familiei Rusu, librăriilor Cărturești, precum și tuturor oamenilor din Țibănești care m-au făcut să mă simt binevenită și m-au invitat în viețile lor.

                 Aveau o singură cameră pe care o împărțeau cu toții. În camera aia era o sobă de gătit cu ușa ruginită, o laviță și mai mulți paleți acoperiți cu pături subțiate. În câmpia Dunării, iernile sunt geroase, iar vântul îngheață totul în calea sa. De aceea, pe timp de iarnă, maică-sa bătea scânduri în golurile geamurilor, scânduri pe care le scoteau cum începea să se încălzească. Dar crivățul tot pătrundea prin gaura din perete pe unde ieșea burlanul sobei.  În nopțile în care apa din găleată prindea pojghiță de gheață, se strângeau cu toții în jurul sobei, se băgau unii în alții ca niște căței abia fătați. Păturile erau subțiri ca niște foițe de ceapă, dar trupurile lor erau multe si calde. Nouă trupuri într-o cameră mică fac aproape la fel de multă căldură ca o sobă de gătit cu ușa ruginită. Vara era mai bine, dar vara veneau țânțarii și duhnea a baltă clocită de la gaura săpată în curte unde își făceau nevoile șapte copii și doi părinți.

             Cu toate astea, vara era frumoasă. Putea să doarmă la marginea pădurii unde mirosea a verde crud și se scălda în Neajlov ca să mai scape de păduchi. Toată iarna păduchii îl chinuiau îngrozitor. Se ascundeau între fibrele rărite ale păturii, sub zdrențele pe care-și punea capul, în pufoaica jerpelită pe care o purta zi și noapte, în fularul pe care-l ținea peste gură ca să nu-i înghețe nasul. Le plăcea să-l muște de gât, acolo unde pielea nu era bătătorită. Avea gâtul spuzit de umflături roșiatice pe care le scărpinase până la sânge. Abia apuca să cadă coaja și să se facă pielea nouă că păduchii se și repezeau. Când venea primăvara și apele Neajlovului se dezghețau, primul lucru pe care-l făcea era să se arunce în râu ca să-și potolească mâncărimile și să dea jos murdăria iernii.

               Mai era un motiv pentru care abia aștepta vara. Iarna oamenii din sat n-aveau nevoie de el, dar vara putea să se ducă să-i ajute la muncile câmpului și să primească un colț de mămăligă și niște brânză. De asemenea, creșteau afine și ghebe în pădure iar, prin august, se făcea porumbul pe câmp. Iarna, în schimb, când dădea înghețul, mâncarea era puțină. În unele zile masa însemna porumb uscat pe care maică-sa îl fierbea pe sobă, iar în altele n-aveau nimic. Față de frații săi, el o ducea un pic mai bine. Întotdeauna când se găsea ceva de mâncare, oricât de puțin ar fi fost, știa că el va primi. Maică-sa avea un vătrai lung cu care scormonea jarul din sobă și pe care îl folosea ca să îi țină pe ceilalți la distanță când mâncarea nu ajungea pentru toți. Își aducea și acum aminte cum scânceau, cu burțile lipite de spinare și cum îl urmăreau cu priviri hămesite când își înfuleca masa pe laviță. Dar nu îndrăzneau să se apropie, vătraiul mamei îi pândea până când el termina de mâncat.

                Într-un an a fost rău de tot. Era iarna lui `47 și nimeni n-avea mâncare în plus. Își ștersese multe amintiri din copilărie, dar foamea aia nu avea să o uite niciodată. Nu mai mâncase nimic de două zile, ultima masă fusese o fiertură de ierburi pe care maică-sa le culesese din pădure, de sub zăpadă. Era ca și cum avea un ghemotoc de sârmă ghimpată în stomac și la orice mișcare pe care o făcea ghemotocul se rostogolea sfâșiindu-i mațele. Îl simțea urcându-i până în gât și zdrelindu-i carnea, apoi coborând iar în burtă. Durerea asta venea în valuri. După un timp trecea și simțea că plutește, ca și cum și-ar fi lăsat corpul pe laviță și ar fi zburat peste dealuri. Apoi începea iar și era mai rău, îi venea să muște, să rupă, să-și înfigă dinții slăbiți în piele, în pielea fraților săi.

                                                     În timp ce zăcea pe laviță și-a adus aminte de vecinul de la deal, care era cel mai strângător om din sat. S-a dat jos cu greu și a ieșit pe ușă. S-a târât până în deal, la casa din cărămidă roșie, împrejmuită cu gard din lemn. Pe când se gândea cum să facă, a observat în curte câinele vecinului iar, lângă el, un castron cu pâine înmuiată în apă. Fără să șovăie, s-a strecurat printre stinghiile gardului și s-a apropiat tiptil. Când a înșfăcat castronul, câinele, simțind mișcarea, s-a trezit și a dat să-l muște. L-ar fi sfâșiat dacă nu ar fi fost lanțul gros de fier care l-a tras înapoi. Nici măcar nu s-a gândit să fugă, pur și simplu s-a dat în spate și și-a băgat fața în castron. Pâinea era rece, iar apa sălcie, dar lui i se părea cea mai bună mâncare din lume. A înghițit-o lacom, apoi a lins castronul de ultimul firicel de zeamă. Între timp, auzind hărmălaia făcută de câine, vecinul a ieșit, dar, înainte să apuce să ajungă în spatele curții, băiatul a luat-o la fugă, s-a strecurat printre stinghii și a ajuns la bordeiul său din vale gâfâind, dar fără ghemul de sârmă din burtă. După aia a început să pândească în apropierea casei de la deal.

              Într-un final, a venit primăvara. Fratele cel mai mic a murit peste iarnă și l-au îngropat la marginea pădurii. În rest au supraviețuit toți.

        „Acum că ea și-a publicat primul roman, pe care vi-l recomand fiind că mi s-a părut surprinzător de bine structurat și scris pentru un începător,- scrie despre CARTE la SELECȚIA FORMULA AS nr.1531 ADRIANA BITTEL, -Ruxandra Burcescu evită derapajele romanțioase din destinele intersectate ale personajelor, regizează  scene dure, cu forța de șoc, face banalul să plutească spre magic și toate acestea îi dau autoarei o personalitate literară distinsă. Sunt sigură că vom mai auzi (citi) numele debutantei de azi”.

          Și, argumentează doamna care ne recomandă cartea: „ Și în familia din Giurgiu, dintr-un bloc muncitoresc, a lui Lorelei, sunt relații tensionate. Tatăl, maistru la șantierul naval, și mama, asistentă medicală, ca și vecinii lor de bloc sunt la prima generație urbană, iar fiica lor rebelă, fugită la București, ajunge agent  de vânzări la o mare firmă de cosmetice. Ea e cea care se întoarce la Gruiu, satul bunicilor, pentru a dezlega mistere tenebroase legate de morți și de lucruri fără explicații logice care i se întâmplă”.

                  „Un firesc al nefirescului, așa aș caracteriza romanul de debut al Ruxandrei Burcescu. Un subiect întunecat, spumos, comic și tragic. Autoarea combină supranaturalul și psihologia de margine. Un psycho-noir, s-ar putea zice. Ce surprinde de la primele pagini e abilitatea și ușurința de a construi fără efort o lume romanească, recognoscibilă în toate amănuntele, cu convenții, prejudecăți, superstiții, și reflexul ei în oglindă, misterios, tenebros și provocator. De citit, până la ultima frază, cu sufletul strâns.” – FLORIN IARU

          „Am început să scriu acest roman în urma mentoratului cu Marius Chivu și Florin Iaru, asigurat de programul Prima Carte. Mai bine de jumătate din el a fost scris în timpul acelor șase luni în care am învățat o lecție importantă – nu scrii ca să îi arăți cititorului cine ești, ci, în primul rând, ca să îi arăți cine poate fi el. Povestea romanului s-a născut din interesul meu pentru relațiile de familie și din modul cum relația între doi frați este întotdeauna o ecuație nu cu două, ci cu trei necunoscute. Ea este determinată de relațiile individuale dintre părinte și fiecare dintre frați. Lumea romanului Instabil este o lume a intențiilor și a dorințelor. Dacă alegerea e un act final, intenția ascunde în ea un infinit de posibilități. Iar personajele mele se mișcă în această lume în care intenția nematerializată lasă urme materiale. Ca niște acrobați, ele merg, într-un echilibru precar, pe linia de demarcație dintre lumea alegerilor făcute și lumea celorlalte posibilități, rămase suspendate. Și poate că, în final, explorând poveștile care mă fascinează, reușesc să ating și poveștile celorlalți.”

              Manuscrisul acestei cărți a fost selectat în cadrul programului Bursa Prima Carte, organizat de Fundația Friends For Friends (ffff.ro) cu susținerea FriendsTBWA, din dorința de a oferi sprijin pentru finalizarea unei cărți scriitorilor români talentați, dar nepublicați.Editura.

             Cartea „Instabil”. face parte din categoria cărți >> Beletristica – Literatura romana – Proză diversa a catalogului Libraria Online.ro. Cartea este scrisa de catre Burcescu Ruxandra și a fost publicată la Editura HUMANITAS .
              Libraria Online.ro înțelege importanța informațiilor prezentate în această pagină și face eforturi permanente pentru a le păstra actualizate. Singura situație în care informațiile prezentate pot fi diferite față de cele ale produsului este aceea în care producătorul aduce modificări specificațiilor acestuia, fără a ne informa în prealabil.

          Multi-recenzie, primită și postată în ANTOLOGIILE Cenaclului de la distanță, pentru conformitate, Ion N, Oprea, Iași, 15 ianuarie 2022