Am văzut lumina zilei într-un sat de pe malul drept al Prutului, vizavi de aşezările basarabene de la nord de Cahul. De mic copil, vorbeam pe furiş, printre grăniceri, dar în aceeaşi limbă, cu sătenii de dincolo de râu şi nu înţelegeam de ce trăim în ţări diferite, fără a ne putea întâlni. Mă uitam aproape numai la televiziunea din Chişinău şi mă regăseam în simplitatea şi căldura programelor lor infinit mai mult decât în cele câteva ore de jenantă propagandă comunistă de la noi, la care, oricum, renunţasem să mai privesc.

Odată cu independenţa Basarabiei, au început să ajungă şi la noi ziarele şi revistele cu grafie română de acolo, pe care le citeam pe nerăsuflate. Ţin minte că mai ales Literatura și Arta trecea, ca un manifest, din mână în mână și îi lecturam cu înfrigurare până şi caseta redacţională. A urmat primul Pod de Flori, în care am trecut ca prin altar…

Un an mai târziu, am ajuns, în sfârşit, la Chișinău, cu emoţia care mă mai bântuie şi acum. Atunci și apoi, am cunoscut marile personalităţi artistice, culturale şi ştiinţifice de acolo, cu care am realizat un lung şir de interviuri şi emisiuni la Radio Iași, iar programele mele au „mustit“ mereu de cuvânt şi cântec basarabean.

În acea teribilă febră naţională care ne cuprinsese pe toţi (unde e ea acum?…), temeiul realizării unității de neam părea la fel de trainic ca în 1918; din nefericire, am lăsat să ne scape printre degete ca un balon de săpun. Ah, dacă ar mai fi trăit Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Ion Ungureanu, Leonida Lari, Iurie Sadovnic, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, astăzi am fi fost mult mai aproape unii de alţii… Pentru că, în toţi aceşti ani, m-am convins că argumentele artei sunt mai puternice şi chiar mai eficiente decât toate demersurile politice mai mult sau mai puțin sterile și așteptările pasive cu care ne-am tot obișnuit și care par a nu se mai termina niciodată.

Florin Bălănescu