Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 5 (125), Mai 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

„Insula Viscolului” –un roman catoptric

Primit pentru publicare: 05 Mai 2019
Autor: Dumitru VELEA
Publicat: 07 Mai 2019
© Dumitru Velea, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

a) Ce rămâne după ce focul mistuie manuscrisele dintr-o editură? şi, prin urmare, propriul său roman, se întreabă dureros autorul la sfârşitul romanului Insula viscolului. În flăcări străluceşte chipul omului şi, poate, spiritul Domnului. Fie şi numai pentru această strălucire, romanul trebuie să se scrie cu om şi cu foc cu tot!

Romanul anterior, Chipul din oglindă este poarta pe care autorul a deschis-o pentru a intra într-o lume desfăşurată parcă într-un mod dantesc, cu circulare bolgii, spre moarte şi stele. Al. Florin Ţene a ajuns la vârsta în care trebuie să ne ofere cartea esenţială pe care o poartă în sine ca proprie istorie. Cu Insula viscolului s-a adâncit spre adevărul lumii sale, săpând ferestre după ferestre spre esenţialul lumii ca istorie şi al istoriei ca lume. De la oglinda în care se surprindea un chip, a trecut la „oglinda concentrică”, spre a folosi cuvintele lui Leibnitz, poliedrală, dând un roman catoptric.

Romancierul Constantin Ene şi personajul Ion Netea, din romanul anterior îşi continuă aventura pe această „insulă” bântuită de “viscol”, din ce în ce mai dramatică: unul mărturisind pentru o epocă, celălalt încercând să anihileze orice cuvânt purtător de adevăr. Insula viscolului este romanul unui roman şi, implicit, romanul unei vieţi. De aceea pare autobiografic şi realist, dar prin romanul din roman, este vizionar şi oniric; subiectivitatea din primul este hrănită de obiectivitatea halucinantă, fantastică din al doilea. Romanul din roman susţine, cu zidurile masive şi largile bolţi ale subteranei, romanul cuprinzator, în care se mişcă şi se confruntă naratorul Ene cu personajul Netea. În subterană însă colcăie etajat voinţe şi destine umane, pasiuni convulsive, în epoci de tranziţiune social-istorică. Aici se află, de fapt, o subistorie şi subviaţă a omului, ce deseori atinge inconştientul colectiv. Dar nici în spaţiul metaromanului, desfăşurat ca o frază nemţească, pasiunile subumane nu lipsesc, sunt metamorfozate în putere politică. Personajele a patru familii, desfăşurate pe trei generaţii, îşi împletesc dramatic şi tragic destinele, traiectoriile vieţii căutând fericirea şi găsind moartea, şi –în acelaşi timp –autorul-narator scrie romanul peste care se revarsă „romanul” societăţii din jur. Cu cât se adânceşte în scrierea romanului prim, cu atât mai mult forţele politice din jur i se opun, pornind peste autorul-narator ca pământul alunecător al unei cline lipsite de rădăcinile bătrânei păduri. Lumea valorilor, ce ar fi putut să impiedice declinul şi dezastrul, a fost anihilată de pasiunile puterii politice. Este de presupus că acidul corosiv al descripţiei şi observaţiei autorului le vor scufunda cu mult mai jos decât straturile anterioare ale subistoriei din romanul romanului.

b). Într-un roman întins pe aproape cinci sute de pagini, o frescă a trei-patru epoci, trebuie să zăboveşti, ca într-o pădure – spre a folosi metafora lui Umberto Eco –, din care nu vrei să mai ieşi, sau poate chiar te-ai rătăcit şi, dintr-o anume teamă, nu vrei să ţi-o mărturiseşti. Zăbovirea înseamnă plăcere, o bifurcare de cărări borgesiene, mai bine zis, multiplicări temporale, atrăgând după sine spaţializări temporale. Romanul devine arhitectural pe măsură ce se constituie edificiul. Într-un loc te poţi opri să admiri basoreliefurile unei epoci, în altul să descifrezi istoriile şi destinele celor ce le-au săpat cu dalta şi cu sine şi ale celor ce le-au comandat. Într-un spaţiu se zăboveşte, într-altul se stă puţin, o răceală emanată din pereţi te obligă să te grăbeşti. Şi parcă vieţile se desfăşoară după un arc ceresc, până la amiază se avansează greu, apoi, către amurg se coboară cu iuţeală. Pentru aceste ruperi de ritm, curburi ale timpului, Al. Florin Ţene stăpâneşte arta amânării. Întrerupe discursul şi îl reia la alt nivel prin acea tehnică de suspanse, trecând de la text la con-text, de la roman la metaroman, obţinând o abisare a situaţiilor narate şi o punere în oglindă a romanului care se scrie. Simplu spus şi cu o metaforă din pictură, romanul lui Al. Florin Ţene nu este decât autoportretul pictorului surprins în momentul când îşi pictează chipul în tabloul respectiv. Să ne amintim de tehnica punerii în oglindă, de la Velazquez până la Dali.

Intrarea şi ieşirea din roman se fac în zile de sărbătoare, când omul este mai aproape de sine şi divinitate, când poate să stea la taifas cu Domnul. Al. Florin Ţene îşi începe romanul într-o zi de Paşti şi îl încheie într-una de Crăciun. Există chiar o ora în care lumina cade favorabil asupra operei şi în care se reflectă cutremurător din operă. Acest moment privilegiat este dimineaţa Învierii. Naratorul avansează spre centrul satului, spre biserică şi de peste tot aude, spunându-i-se: Christos a înviat! şi el răspunde: Adevărat a înviat! Printre aceste cuvinte se deschide calea de acces la operă, la omul ce poate deveni operă, să convieţuiască cu spiritul, din rob să-i devină prieten. Dacă am privi răsturnat romanul, de la orizontala celei mai lungi nopţi căzută peste om la verticala luminoasă a spiritului prăvălind lespedea, s-ar putea spune că romanul îşi are materia în cele trei zile de întuneric, ale răului şi de trădare a spiritului, întuneric în care mişună monştri. Cine să-i scoată din om şi să-i vâre în turma de porci de la malul marii!? Oare, cine şi cum va salva, în final, romanul din flăcările suflate pe nări de monstruosul senator Ion Netea? Este posibil, spune autorul, odată ce mergi spre centrul satului, spre locul în care se reflectă cerul, spre acea navă a mântuirii, spre biserică. Credinţa sa este că arta poate să răscumpere pe om din cele trei zile de întuneric, din cele trei epoci de tulburare, precare de spirit, de plângere cu lacrimi de sânge.

Un roman al descrierii răului în istorie, în pofida lipsei de speranţă pentru monştri, degajă prin această deschidere spirituală o bucurie şi o dematerializare a stărilor. Descrierea naturii este aproape extatică; spiritul triumfător susţine totul, precum lumina floarea. Peisajul devine o metaforă, o trecere dincolo de ceea ce se vede, spre poeticul străluminător al existenţei. Lui Al. Florin Ţene, proza îi luminează poezia. Fireşte, pentru cel ce a stat cu fruntea plecată şi privirea înălţată, romanul acesta este un triumf asupra judecăţii unui Pilat, asupra hohotelor asurzitoare ale mulţimii înnebunite de pofte cezarice. Autorul operei îşi ia revanşa asupra forţelor neantizatoare, asupra celor care perturbă opere sau le distrug.

c). Insula Viscolului, romanul unui roman, este propice unei analize folosind conceptele de cititori şi autori empirici, impliciţi, virtuali şi model, dar descrierea critică ar deveni prea formalistă. Să ne folosim la rătăcirea prin pădurea narativă doar de câteva însemne. Redactorul şef al unui important ziar din capitală, Constantin Ene scrie un roman, pe masură ce alimentează şi îşi alimentează ziarul prin redactorii subalterni şi corespondenţi cu articole incendiare la adresa puterii. Textul romanului îşi poartă cu sine, ca pe-o trenă, con-textul. Romanul romanului înglobează în sine romanul iniţial şi pe autorul său. Autorul acestuia este impersonala voce narativă, în spatele căreia se deconspiră Al. Florin Ţene. Totodată, el a încifrat în Constantin Ene alter ego-ul său, o oglindă multiplicată în care se vede drama omului căzut sub vremi.

Romanul devine o imensă instalaţie de oglinzi care absoarbe imagini şi mişcări ale societăţii şi le focalizează în spaţiul restrâns în care energia lor începe să se vadă ca o flacără. Al. Florin Ţene strânge şi prelucrează o mulţime de date, parcă având la dispoziţie arhivele unei epoci, observă şi analizează destine şi traiectorii umane, în marginea stării civile, şi, pentru ca sinteza obţinută să nu fie abstractă, apelează la constructie, la ceea ce se numeşte compoziţie narativă, obţinând o uimitoare arhitectură romanescă. Romanul din interiorul romanului se întinde, fragmentar, pe trei epoci ale Transilvaniei, tulburate de naţionalism şi subiectivizare politică: cea de după primul război mondial, după Diktatul de la Viena şi cea a sovietizării ţării de către ruşi. Timpul în care se scrie acest roman este cel al “originalei democraţii” de după ’, dar cu multe şi obsesive reverberaţii în perioada imediat anterioară.

Edificiul romanesc este etajat pentru fiecare epocă a istoriei, dar în subterana sa se află subistoria trecută şi prezentă. Sunt determinantele acelei „Transilvanii subiective”, cum numeşte Alina Mungiu-Pippidi tărâmul naţionalismelor din zonă. Centrul acţiunilor se află în Turda, oraş situat în inima Transilvaniei. Trei familii, desfăşurate pe trei generaţii: familia românului Roşu (cu Sergiu, Sima şi Laurenţiu), a evreului Goldmann (cu Iacob şi fii Simon şi Daniel), a maghiarului Bela Kadar (şi ca mase), toate învârtindu-se în jurul familiei neajutorate a femeilor Irina (mama), Angelica (fiica) şi Aurica (nepoata). Aceste familii au ambiţii, frustrări, complexe de superioritate, de inferioritate, au diferite poziţii sociale, fiecare părând a leza pe ale celorlalte familii, au orgoliu şi mândrie de provenienţă etnică, trăiesc spaime singulare sau colective, au pasiuni de la cele erotice până la cele politice –în fine, se intersectează, datorită nemăsuratului lor purism, se mai şi amestecă, fără să-şi dea seama, încât taţii îşi pierd siguranţa asupra propriilor progenituri, toţi îşi încrucişează drumurile prin viaţa preafrumoaselor, umilitelor şi angelicelor femei de la Casa cu trandafiri. (Un extraordinar simbol: casa aceasta o ridică iubiţii şi tot ei, în furia şi egoismul lor, o distrug, cu viaţa din ea cu tot!) Soţiile acestor bărbaţi sunt suferinde, se îmbolnăvesc şi mor de inimă rea sau sunt ucise. Se petrec cu atrocitate crime, ce par la suprafaţă determinate de naţionalisme şi diferite extremisme.

Naraţiunea deseori curge ca într-un roman poliţist: se cercetează mobilul crimei, se caută criminalul, iar pista este mereu alta, adevărul ieşind la lumină odată cu mărturisirea înainte de moarte. Dar sub nivelul acesta se află psihologii în care colcăie pulsaţii subconştiente. Sexualitatea are un rol decisiv, naţionalismele fiind doar câmpul de manevră al efectelor. În sufletul evreului Iakob, oricât eros ar fi încăput, în adâncul său strălucesc arginţii. Pentru puternicul zilei, senatorul Ion Netea, erosul se transformă în posesiune de femei şi bani. Este luminată patologia proastei posesiuni. Există aici o criză a omului ca individ, ca speţă şi comunitate. Este dureros să vezi că istoria şi subiectul său, omul, nu învaţă nimic de la căderile sale. Adâncindu-se în subistoria omului, în mecanismele transsubiective, psihopatologice, autorul ne comunică acel mister şi egoism din adâncul fiinţei umane care s-a lipsit de transcendent, careia îi este mai scumpă numărarea arginţilor decât partea divină văzută prin aura erosului sub chip de om. Erosul profund, care ar fi însemnat identificarea cu celălalt spre a accede la înfăşurarea în firul de lumină, spre a deveni „vălătuci de lumină”, cum vedea Eminescu, este anihilat de patima de bani. Pentru Iakob iubirea arginţilor este mai tare ca iubirea filială, ca dragostea pentru fiinţa iubită. Pe aceasta o poate ucide şi o ucide. Dar crima generează crime –este o observaţie de adânc tâlc istoric –, şi Iakob se adânceşte în singurătatea de gheaţă, fuge de sine şi-n Pirinei. Gol de sine, cu o bestială dorinţă de răzbunare şi crimă, îl caută şi îl găseşte pe distrusul, la fel de gol, pe criminalul Bela Kadar. La nivelul metaromanului, senatorul Ion Netea, acel Ăsta cu care autorul romanului se luptă într-o disperată noapte, aidoma lui Iacob cu Îngerul, numai de data aceasta cu îngerul infernului politic, şi-a pierdut sufletul şi se dezvăluie un monstru nimicitor de opere, un criminal al părţii ce i s-a dat omului de Dumnezeu.

Pentru aceşti monştri istorici există redempţiune?

Romanul Insula viscolului este o frescă a unor întinse zone şi epoci, frământate de interese subiective şi subiectiviste. Sub ele sunt prinse destine şi istorii individuale, frânte ca o recoltă pe care moartea o seceră lacom. Din perspectiva acestui deznodământ, aceste interese sunt dezavuate, fiindcă ele îl aduc pe om, în clipa bilanţului, în situaţia de a fi gol, precar, fără nici o speranţă umană transmisibilă.

d). Al. Florin Ţene îşi construieşte dramatic romanul, pe un continuu duel de forţe, de voinţe dintre viaţa particulară (subiectivă) şi viaţa social-politică (subiectivizată în naţionalisme sau în reaua putere politică). Să ne amintim şi termenii raportului pe care Eminescu îl surprindea la baza oricărei instituiri artistice: acţie-reacţie. Lupta aceasta este producătoare de viaţă, dar situată în latura abstract subiectivă, a subiectivismelor, este o viaţă neproductivă. Toate destinele din Insula viscolului sunt contorsionate, dezordonate, au o desfăşurare ce duce în moarte, fără să lase o dâră luminoasă, fără rest şi sens. Şi Casa cu trandafiri, simbolul părţii angelice a lumii, unde este colţul de lume al celor trei femei: mama, fiica, nepoata: Irina, Angelica şi Aurica, este până la urmă spulberată. Principiul feminin, reprezentat în genere de aceste trei femei, în jurul căruia se mişcă principiul masculin, bărbaţii a trei familii desfăşurate pe trei generaţii, nu poate să-i elimine abstractitatea, datorită faptului că erosul este devalorizat prin privarea sa de substanţa umană şi înlocuirea acesteia de degradanta materialitate: obsesia banilor şi a puterii. Nu altfel se vede faptul în cercul mai larg, al contextului în care se scrie romanul, unde politicul, reprezentat prin senatorul Ion Netea, tarează erosul prin oarba voinţă de putere şi îl transformă în obiect de consum. Din această perspectivă femeia este devalorizată, consumabilă şi consumatoare de putere politică. Părinte, fiu sau nepot, separat sau împreună avansează pasional spre centrul în care se află femeia; erosul atrage ca un magnet. Are loc o implozie erotică: spre margini totul se pulverizează, principiul masculin se dizolvă, iar cel feminin, absorbant, devine asemănător unei găuri negre. La Al. Florin Ţene erosul are doi poli: o iubire împinsă până în nebănuitele zone unde se atinge de thanatos, dar, datorită virării în material şi tenebros, nu accede la transcendent, să devină un mod de cunoaştere din ce în ce mai apropiată de roza divina. Iubita este distrusă, ucisă, ca în gheţurile infernului, iar îndrăgostitul rămâne doar o umbră de om, fără suflet. Şi al doilea pol: o iubire căzută în zona consumului. Ambii poli sunt sfidaţi de autor, iar între ei nu este loc decât pentru nostalgia după zorii edenici. Iar aceasta se lasă surprinsă în modul erotic în care lumina atinge natura şi lumea. Afirmarea iubirii şi negarea puterii, în lupta cu contrariile: negarea iubirii şi afirmarea puterii, sunt principiile creatoare ale lui Al. Florin Ţene şi legile morale ale lumii sale, instituită cu tâlc în Insula viscolului.

e). În lupta şi aventura spre centrul vieţii, autorul deschide masivului edificiu ferestre în fantastic şi oniric: călătoria în cubul translucid, luminos, convoacă un alt univers, semnificant pentru cel real. Luminile acelui univers cu coordonate fantastice se aşează în jurul personajelor din cel real, contrastând cu cele masculine, adăugându-le o aura celor feminine. Este poate contribuţia cea mai importantă a lui Al. Florin Ţene, în a adăuga această notă distinctă între multele pe care erosul şi le-a dezvăluit. Călătoria fantastică în cubul luminos se face împreună cu o femeie. Reîntoarcerea prin craterul unui vulcan, prin coşul materialităţii, pare să fie o izbândă a călătoriei pentru narator, dar şi o cădere în „cercul strâmt” al simţurilor devastatoare pentru personaje. Este o lumină revelatorie adusă în roman. O emanaţie a fantasticului în real pe calea visului. Tocmai aceste ferestre de vis dau strălucire romanului, participă la construcţia arhitectonică a sa. Acest edificiu pulsează lumină, energie. Pentru personaje, pentru narator şi cititor. Peste accentuarea treptată a precarităţii omului se ridică lumina blândă a creaţiei, a romanului din roman. Prăbuşit chiar pe fundul craterului absorbant al degradării şi morţii, spiritul chiar de-a buşilea, iese pe marginea craterului, sau prin coşul strâmt al muntelui şi ne mărturiseşte ce a văzut. Al. Florin Ţene i-a descris –într-o frescă –aventura, nu altfel şi nu alta decât una care ar fi şi a sa. O izbândă târzie, arătând că omul poate fi nimicit, dar spiritul nu poate fi înfrânt. Nu întâmplător şi-a asumat drept motto al romanului cuvintele lui Balzac: „Orice călimară poate să devină un Vezuviu”.