Nimeni n-a auzit clipa aceea.

Nici pietrele,
nici iarba,
nici bătrânul clopot al Goliai,
nici norii coborâți peste orașul de pe Bahlui.

Doar lumina
și-a oprit respirația.

Un tânăr cu fruntea înaltă,
cu ochii încărcați de stele necitite,
urca încet spre Copou,
ca și cum nu mergea pe alee,
ci pe o pagină albă
pe care Dumnezeu urma să scrie
destinul limbii române.

Teii îl priveau.
Nu ca pe un trecător.
Ca pe unul de-al lor.
Îi recunoșteau seva,
îi auzeau rădăcinile
coborând până în izvoarele tăcerii.
Frunzele fremătau
ca niște file ale unei cărți
pe care vântul o răsfoia
înainte de a fi tipărită.

Nimeni nu știa
că în mersul acela tăcut
se adunau toate drumurile Moldovei.
Ipoteștii.
Cernăuții.
Blajul.
Pribeagia.
Foamea.
Singurătatea.
Dorul.

Toate veneau după el
ca niște copii desculți
ținându-se de poala unui vis.

Copoul
îl aștepta de secole.

Poate din clipa
în care primul tei
și-a înfipt rădăcina
în pământul acesta
și a întrebat cerul:

— Pentru cine voi înflori?

Iar cerul
n-a răspuns.
A zâmbit doar.
Știa.
Tânărul s-a oprit.
N-a spus nimic.

Poeții adevărați
vorbesc întâi cu tăcerea.

Și tăcerea aceea
era mai adâncă
decât toate bibliotecile lumii.

Sub tei,
umbra avea miros de copilărie.
De mamă.
De icoană.
De carte veche.
De dragoste încă nenăscută.

A ridicat privirea.
Printre ramuri
cerul se deschidea
ca o fereastră spre infinit.

Poate atunci
a trecut primul Luceafăr
peste fruntea lui.

Poate atunci
Cătălina încă dormea
într-un timp care nu sosise.

Poate atunci
codrii și izvoarele
și-au ales poetul.

Vântul
i-a atins umerii
ca o mână părintească.

Teiul
și-a lăsat o floare
în părul lui negru.

N-a fost întâmplare.
A fost încoronare.

Din clipa aceea,
parfumul florilor de tei
n-a mai aparținut doar verii.

A devenit alfabet.
Fiecare floare
o vocală.
Fiecare frunză
o consoană.
Iar limba română
și-a descoperit
cea mai limpede muzică.

Orașul mergea mai departe.
Trăsurile treceau.
Negustorii își strigau marfa.
Studenții râdeau.
Copiii alergau.
Numai timpul
se oprise.

Privea.
Asculta.
Învăța.
Sub teiul acela,
Eminescu nu era singur.

Lângă el
ședeau nevăzuți
toți poeții care aveau să vină.
Coșbuc.
Goga.
Blaga.
Arghezi.
Labiș.
Stănescu.
Sorescu.

Și încă aceia
care nici astăzi
nu s-au născut.

Toți își plecau fruntea
înaintea tânărului
care asculta cum crește iarba.

În fiecare bătaie a inimii sale
se năștea o metaforă.

În fiecare respirație,
o galaxie.

În fiecare pas,
o limbă întreagă
învăța să cânte.

Copoul devenea templu.

Teii,
coloane vii.

Lumina,
o candelă.

Iar poetul,
marele preot
al cuvântului românesc.

De atunci,
în fiecare primăvară,
când teii își aprind
miresmele lor de aur,
Iașul nu înflorește doar.

Își amintește.

Își amintește
de acel tânăr
care a intrat fără zgomot
și a ieșit
nemuritor.

Iar bătrânul tei,
martor al tuturor anotimpurilor,
își pleacă și astăzi ramurile
ca într-o rugăciune.

Nu peste un om.
Peste o conștiință.
Peste o limbă.
Peste un neam.

Fiindcă există clipe
care nu aparțin istoriei,
ci veșniciei.

Iar intrarea lui Eminescu în Copou
a fost una dintre ele.

Al.Florin Țene