Alexandru Florin ȚENE

Inventarea „Iadului”și al” Raiului”  mijloace de a educa omul la începutul creștinismului până în prezent

La începutul creștinismului și până în prezent Biserica Creștină, indiferent de rit, a imaginat că după moarte omul ajunge, undeva în Cer, în două locuri: Rai sau Iad, în funcție de cum s-a comportat în viață cu scopul de a supune enoriașii la disciplină și cumințenie în fața clerului.

Raiul este Împărăția lui Dumnezeu, așa ne spune  Arhiman Serafin Man în “ Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei“ în care va răsplăti pe toți cei ce ascultă și împlinesc voia Sa. Sfântul Apostol Pavel, care a fost răpit până la al treilea Cer, spune: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9).

În lumea aceasta au fost, sunt și vor fi sute de împărății cu mii de generații de oameni, dar nu există niciun singur om care să fi fost atât de fericit încât să nu știe ce este plânsul, durerea și întristarea. Din milioanele de familii, nu aflăm una din care să lipsească necazul și durerea. Deci noi, pământenii, putem zice că suntem între Rai și iad, avem bucurii, dar avem și necazuri, însă deosebirea între acestea pământești și cele din Rai e ca între cer și pământ.

În rugăciunile Bisericii, pe care le facem pentru iertarea păcatelor și odihna celor adormiți în Domnul, zicem: „Odihnește Doamne, sufletele adormiților robilor Tăi, în loc luminat, în loc de odihnă de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea!”. Așa este Raiul. Fericirea Cerului nu avem cu ce o asemăna, putem zice doar că pe pământ este sănătate și boală, iar în Cer va fi numai fericire, pe când în iad va fi numai durere și suferință.

În Rai ochiul se va desfăta văzând frumusețea și slava lui Dumnezeu și alte multe frumuseți neînchipuite; auzul se va veseli de cântece nemaiauzite; gustul se va îndulci neîncetat; mirosul va simți cele mai aromate parfumuri; pipăitul se va desfăta de cele mai alese și mai neînchipuite frumuseți. Bineînțeles că toate acestea nu vor fi materiale, ca aici pe pământ, ci în chip spiritual.

Dar să vedem ce este Iadul. Acesta este un loc de suferință veșnică, un loc unde păcătoșii care nu s-au căit sunt trimiși când mor. După creștinism și islam, Iadul este un loc din care nu există scăpare.

Mă întreb, unde este Iadul? Acesta este în mintea omului. Și așa cum spunem în alt eseu este în Celula Lui Dumnezeu ce o purtăm de miliarde de ani în mintea omului, ea provenind din ciorba oceanului primordial. Este acea parte a minții care își imaginează diferitele lumi religioase. Pentru a înțelege acest aspect cercetez cum funcționează imaginația religioasă. Ea operează pe  două caturi suprapuse. Există un nivel al gândirii sau al curiozității. Noi toți ne gândim fără să vrem la ce este viața  și care este semnificația ei. la începuturile lumii, oamenii primitivi s-au întrebat ce se întâmplă după ce mor. Imaginând existența unei vieți de apoi. S-au întrebat, de  ce există inegalitate între oameni și au ajuns  la concluzia că, dacă există dreptate în univers, atunci aceasta se obține pe lumea cealaltă, dacă pe lumea aceasta este greu de aflat, tot datorită oamenilor. Când au ajuns la această concluzie, oamenii nu aveau nici un fel de informație reală despre viața de după moarte. Exista o presupunere apărută în mintea acestora. Un fel de dorință ascunsă, ce se născuse în Celula lui Dumnezeu, adică în mintea lor. Teologii au numit-o religie naturală. Acea parte a creierului unde se află Celula lui Dumnezeu care este responsabilă cu percepția ce a preluat controlul. Este acea secțiune a minții care are viziuni sau aude voci. Departamentul religiei care se ocupă cu această latură este numit religie revelată.

În acest sens este o mare diferență dintre religia indiană creștinism și islam. Înțelepții indieni erau de părere că sufletul nu intra într-o stare permanentă după moarte. El se renaște într-o altă viață. În tradiția hindusă existau și raiul, și iadul, dar erau un fel de tabără de tranzit, și nu o destinație finală. Concepție evidențiată și de Mircea Eliade în Istoria Religiilor. În timpul israeliților în Babilon, ideile persane au pătruns în iudaism. Sufletul își câștiga dreptul de a ajunge în Paradis sau erau condamnate la Iad.

Când a fost scris Coranul, șase secole mai târziu, cei care erau condamnați la pedeapsa veșnică auzeau apa clocotind în cazanul Iadului pe măsură ce se apropiau de el.

De-alungul timpului Biserica s-a priceput la modificarea învățăturilor extreme. Erudiții musulmani au fost de părere că doctrina predestinării din Coran era incompatibilă cu mila lui Alah. Așa s-a întâmplat cu Iadul în Biserica Catolică. Astfel a apărut diferența dintre Iad și Purgatoriu., acesta din urmă avea o ieșire. Toma de Aquino a fost specialisT în modul de funcționare a purgatoriului. Un aspect pozitiv era că purgatorial constituia un fel de loc plin de speranță. Crearea purgatoriului a fost un act de pietate care venea să aline teama de moarte.

În concluzie: Bisericile, indiferent de ce rit au fost și sunt, prin crearea Iadului, Purgatoriului și al Raiului  au educat enoriașii, la  supunere, speriindu-i cu o viața de chinuri dincolo, sau una fericită în Rai precum în Grădina Edenului.

Al.Florin Țene