Ioan Ciubucă s-a născut la Gălăuțaș, județul Harghita, într-o familie simplă, în care munca și respectul pentru oameni erau lege. Din copilărie a învățat despre responsabilitate, ajutându-și părinții în gospodărie și deprinzând o etică a efortului care avea să-i ghideze întreaga viață.

După școala urmată în localitatea natală și studiile liceale, începute la „O.C. Tăslăuanu” din Toplița, a ales o formare practică, urmând o școală profesională în domeniul zootehnic. A lucrat o vreme la combinatul de prelucrare a lemnului din Gălăuțaș, iar Revoluția din 1989 l-a găsit în Gărzile Patriotice, trăind direct schimbarea de epocă.
În 1990 s-a încorporat în unitatea de jandarmi din Gheorgheni, iar un an mai târziu era selectat pentru o unitate de elită a Jandarmeriei Române din București, unde a asigurat paza ambasadelor și a altor obiective diplomatice. Spune că experiența militară i-a format disciplina și încrederea în sine.
După revenirea acasă, s-a alăturat Jandarmeriei din Miercurea Ciuc, unde și-a continuat studiile, și-a întemeiat o familie, conturându-și treptat și cariera. A devenit subofițer, a participat la stagii de pregătire în țară și în străinătate și s-a specializat în domenii precum tehnici de intervenție, anchetă și analiză a criminalității.
În 2017 a fost cooptat în structurile de analiză a informațiilor din cadrul Poliției Române, obținând ulterior o certificare europeană. Mărturisește că, după trei decenii în slujba statului, s-a pensionat în 2021, cu sentimentul datoriei împlinite.
În această etapă a vieții, interesul său pentru fotografie s-a intensificat, acesta fiind și subiectul principal al interviului nostru, în care vorbește despre viziunea sa asupra fotografiei. 

Cosmina: Cum a început povestea ta cu fotografia? Și pentru că redai în general peisaje rurale din Harghita, ce te-a atras inițial — tehnica, natura sau dorința de a spune povești vizuale?
Ioan: Cred că locurile și experiențele prin care am trecut de-a lungul vieții, plecând de la „a merge peste deal la bunici sau rude”, mersul la colindat sau cu uratul, joaca pe coastă lângă animalele ce pășunau, dorința de a imortaliza oameni, locuri și clipe efemere, poate că în subconștient mi-am dorit să îmi fixez niște borne de reper care să mă ajute să nu mă pierd prin întortocheata potecă a vieții.  Poate că în mine există o dorință în a construi un puzzle din amintiri, trăiri, vise și durere, toate acestea cu scopul de a mă face să mă simt viu, să pot simți iubire, trădare, deznădejde și durere.
Nu știu dacă neapărat pot cataloga în vreun fel faptul că în fiecare imagine văd o poveste nescrisă, un dor, o stare sau o amintire ce nu vreau să o las uitării. Inițial nu m-a atras ceva în mod deosebit, dar cu trecerea anilor, precum și cu inevitabila pierdere a unor persoane dragi, distrugerea sau alterarea satului românesc, s-a născut în mine dorința de a crea niște puncte de reper, niște punți între trecut și prezent. De asemenea, îmi place să cred că prin surprinderea unor ipostaze (care poate unora le par banale și lipsite de conținut), rămâne o amintire vie a ceea ce a fost odinioară iar acum nu mai este.
Lumina și natura sunt niște elemente omniprezente în fotografii, grafică și desen. Intensitatea luminii precum și umbrele, pot schimba total percepția și povestea unui cadru foto. Dacă în fotografiile cu natură scoatem în evidență anotimpurile, formele de relief, păduri, lacuri sau ape curgătoare, în fotografiile prin care dorești să scrii o poveste, este imperios necesar să scoți în evidență o stare, o trăire, o realitate sau o durere, este deosebit de important a se ține cont de lumină și intensitatea acesteia. De exemplu, poți crea povești diferite din același cadru, folosind doar lumină sau cromatică diferită.

Cosmina: Fotografiile tale, editate digital, au o calitate aproape picturală. Cum ai ajuns la acest stil — a fost un proces conștient sau un fel de evoluție firească a privirii tale asupra lumii?
Ioan: Imaginea cu tentă picturală mi se pare că se aseamănă cu amintirile pe care le avem, dar care nu mai sunt prea clare în mintea noastră, ci mai degrabă par puțin șterse și dau cadrului o impresie de trecut îndepărtat. Din punctul meu de vedere, o astfel de imagine se poate așeza pe același palier cu multitudinea de gânduri ce le naște creierul nostru într-o fracțiune de secundă. Acest mod de a trata fotografia, puțin mai aparte, se datorează și faptului că mă aflu într-o permanentă căutare a modului de abordare a subiectului fotografic.
Pe de altă parte consider că acele imagini încântă mai mult ochiul, întrucât nuanțele sunt puțin mai estompate. Acest proces a venit de la sine în urma încercării de a diversifica imaginile create și totodată am ajuns la concluzia că acest gen de imagini nasc o altfel de poveste nescrisă.

Cum compui imaginea — gândindu-te mai ales la armonia culorilor, la raportul dintre lumină și umbră — și în ce măsură lași loc spontaneității?
Ioan: Aici am să vă răspund punctual, în prima fază capturez un cadru care mi se pare că are de transmis ceva, în faza următoare (postprocesare) caut să realizez un echilibru între intensitatea și vibrația culorilor, apoi iau acea imagine și încerc să o transform, dându-i o tentă picturală. Nu întotdeauna mă mulțumește rezultatul, dar asta nu face decât să mă determine să continui să aprofundez tehnica fotografică. Și da, întotdeauna trebuie să existe o armonie între culori, lumini și umbre. 

Natura apare în fotografiile tale ca o prezență, nu doar ca un decor. Ce înseamnă pentru tine peisajul și cum reușești să surprinzi acea emoție subtilă din spatele unei simple priveliști?
Ioan: Faptul că am copilărit la țară m-a făcut să percep și să trăiesc altfel timpul. Când spun timp mă refer la schimbarea timpurilor și anotimpurilor. Prezența vie a naturii în fotografie se datorează faptului că am fost învățat cu ciclurile vieții. Când trăiești la țară trebuie să ții cont de vreme, de perioadele optime de însămânțat, de cultivat și recoltat, mai trebuie să ții cont de necesitatea de hrană și adăpost a animalelor, dar nu în ultimul rând și cel mai esențial este faptul că trebuie să te chibzuiești bine cu munca câmpului și agoniseala pentru o viață decentă. Făcând toate acestea, înveți să cunoști și să respecți natura, înveți că și noi în calitate de indivizi suntem supuși naturii și fiecare dintre noi are același ciclu de viață care se aseamănă cu pomii, plantele sau orice vietate de pe acest pământ.
Așadar emoțiile din acele cadre se datorează modului în care am copilărit, modului în care am fost educat și în care am trăit în armonie cu natura. Totodată, aceste cadre sunt rezultatul trăirilor mele, a faptului că de fiecare dată când mă întorc la origini sunt însoțit de aparatul de fotografiat și mă las purtat de doruri pe cărări de mult uitate. Acelea sunt momentele în care sunt doar eu cu aparatul foto, momente în care stau la umbra unei case părăsite, când citesc înscrisuri de pe crucile dintre cele două lumi. Sunt momente care de cele mai multe ori îmi provoacă lacrimi de tristețe, durere și suferință. Poate că acesta este și momentul care mă ajută să pot suprinde o emoție atât de subtilă.

Au existat și experiențe care ți-au schimbat modul de a privi fotografia?
Ioan: Da, au existat experiențe care m-au făcut să am o altă percepție referitoare la fotografie și modul vizual de exprimare. Când aud o muzică autentică care este interpretată cu dăruire și în care simt o adevărată vibrație, mă face să mă pierd în gânduri și să îmi fac o proiecție a gândurilor și amintirilor. Această stare mă face să descopăr o altă latură a mea și mă îndeamnă să hoinăresc fără un punct de reper și dacă am ocazia, îmi iau aparatul în mână și caut să imortalizez chipuri sau trăiri, peisaje sau drumuri pline de colb mărunt.
Mi se pare că mergând în praful colbului de pe un drum de țară, aud cântece de leagăn, orații de nuntă și nu în ultimul rând bocete după cei ce pleacă în lumea celor fără dor. Toate acestea mă motivează să surprind cadre spre o aducere aminte. Desigur că am fost foarte impresionat și de imaginile expuse de pildă la Palatul Culturii din Iași, acele imagini m-au ajutat să îmi formez o altă viziune despre arta fotografică.

Într-o lume în care suntem asaltați zilnic de mii de imagini, ce crezi că mai poate face diferența între o fotografie bună și una memorabilă?
Ioan: Având în vedere că trăim în era tehnologiei, pot spune că este la îndemâna fiecăruia să realizeze o fotografie frumoasă. Dar să realizezi o fotografie memorabilă, ai nevoie de un anumit bagaj de cunoștințe, de o conexiune reală și stabilă cu natura și cu cei din jur, trebuie să cunoști anumite povești despre o comunitate și despre modul de viață a celor de acolo.
De asemenea, este necesar să cauți ceva nou, să cauți să scoți în evidență cadrul printr-o altă abordare, uneori chiar ai nevoie să încalci regulile din fotografie (regula treimilor, etc.) pentru a realiza o fotografie cu adevărat memorabilă. Pot merge un număr infinit de persoane în același loc și la aceeași oră, diferența nu o face prețul sau marca aparatului foto, ci ochiul și percepția mediului înconjurător.
Este știut faptul că noi vedem lucrurile așa cum am fost învățați să le vedem sau după modul în care ne-am cultivat și nu în ultimul rând este experiența de viață. Fotograful în sine este un individ asemeni unui scriitor, pictor, compozitor sau poet. El este nevoit să treacă prin anumite stări pentru a putea realiza ceva memorabil.

Interviu realizat de Cosmina Marcela Oltean
Fotografii: Ioan Ciubucă