•                Sub perna care i-a sprijinit capul, s-a găsit un bilețel pe care scria «Atâta foc/Atâta aur/Și-atâtea lucruri sfinte/Peste întunericul vieții/Ai revărsat, Părinte».
•                    La doar câteva zeci de minute după moartea sa, în celula de spital care îi adăpostea trupul neînsuflețit intra sculptorul Filip Marin, care avea însărcinarea de a realiza o mască mortuară după chipul poetului. După atestate istorice, s-au realizat patru exemplare din masca mortuară, unul fiind dăruit parohului Bisericii “Sfântul Gheorghe Nou”.
•                   -În noaptea dintre 15 şi 16 iunie, Orfeul liricii româneşti, Mihai Eminescu, a închis ochii pentru totdeauna în sanatoriul Caritas din Bucureşti. Lucrătorii care au demolat clădirea au găsit în camera unde a fost găzduit poetul, la decojirea pereţilor, versuri întregi scrise cu cărbune pe pereţi de poet.
•                     Au fost ultimele pâlpâiri ale aripilor unui geniu care s-a stins…
•                       După autopsie şi întocmirea actului de deces, corpul lui neînsufleţit a fost depus la Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou unde se perindară pe rând primul ministru Lascăr Catargiu, Mihail Kogălniceanu, Teodor Rosetti, Nicolae Mandrea, generalul Lahovari, Titu Maiorescu cu doamna sa, Ştefan Mihăilescu, director în Ministerul Învăţământului, colonelul Agiu, Steriade, Cerchez, doamne şi domnişoare care-l plângeau, profesori, artişti, ziarişti, studenţi, elevi, oameni de rând…
•                    Prohodirea a fost cântată de preotul Bărcănescu. În glasul lui tragic se citea toată durerea de pe feţele oamenilor. Mulţimea toată, care se strânsese în curtea bisericii şi pe străzile din jur, aşteptând carul mortuar, plângea amarnic viaţa lui nenorocită.
•                  Sicriul era depus pe o pânză neagră, peste care erau presărate flori şi ramuri de tei; o singură lumânare lumina catafalcul, iar lângă ea, între crenguţe de tei, era depusă cartea lui de poezii, Lumină de lună, Convorbirile şi Fântâna Blanduziei.
•               După slujbă, corul metropolitan condus de Bărcănescu cântă cu adâncă jale Mai am un singur dor. Toată lumea rămase consternată, cu lacrimi în ochi şi cu durere în inimi…
•              -Din partea familiei este cineva? – îl întrebă curioasă doamna Maiorescu pe soţ.
•              -Nu-i nimeni! – remarcă Titu Maiorescu rece.
•               Grigore Ventura, prim-redactor la Adevărul îi ţinu necrologul.
•               După necrolog, sicriul a fost ridicat din biserică de către câţiva membri de vază ai Junimii şi depus într-un car funebru, tras de doi cai. Carul funebru, simplu îmbrăcat tot în negru era împodobit cu coroanele ziariştilor de la Naţionalul, de la Constituţionalul şi de la revista Fântâna Blanduziei, o mare coroană a presei, o coroană a amicilor cu panglicuţe negre şi inscripţii funerare, jerbe de flori, florile pe care poetul le iubise atât de mult în viaţă.
•                  Cortegiul funebru, având în frunte un singur preot se puse în mişcare pe strada Colţei spre Universitate. În urma preotului toată asistenţa păşea împietrită. În faţa Universităţii, în dreptul statuilor lui Eliade şI Mihai Viteazu, Eminescu fu elogiat de fostul său prieten, Dimitrie August Laurian, care venise între timp şi de studentul botoşenean, Calmuschi.
•                  Profund mişcat, Calmuschi se adresa direct poetului cu un discurs lung cu o voce care se tânguia, amintind de toate suferinţele poetului. După frumoasa lui cuvântare, care-i robiră pe toţi câteva minute, se stârni un murmur de admiraţie în toată mulţimea. Calmuschi vorbise întradevăr ca un mare orator!
•                  De la Universitate, carul mortuar, a luat-o spre Bulevard, trecând în Calea Victoriei, a coborât apoi Calea Rahovei, a urcat Câmpia Filaretului şi Calea Şerban Vodă până la Cimitirul Bellu.
•                  Se făcuse aproape seară, picăturile de ploaie încă mai cădeau; undeva spre apus, soarele, printre nouri, îşi arunca ultimele lui raze roşietice peste teiul din cimitir. Era un semn că şi astrul zilei îşi lua la revedere de la umbra poetului.
•                   Studenţii Şcolii Normale, şase la număr, luară pe umerii lor sicriul şi-l duseră lângă groapa săpată proaspăt sub un tei; patru dintre ei îl coborâră uşor în hăul pământului…Maiorescu cu câţiva prieteni aruncară primii bolovani care sunară straniu peste cutia de brad, care-i purta rămăşiţele pământeşti.
•                  Aşa  s-a stins cel mai mare geniu al poeziei româneşti…

                 –Ion Ionescu-Bucovu, text adus în memoria noastră – spre veșnică neuitare – postat în Antologiile Cenaclului literar de la distanță Istorii, comentarii, miscellanea, coordonat de Ion N. Oprea, de ing. George Mandicescu din Ploiești, azi  15 iunie 2023