IOAN VASIU: – Bogata activitate desfășurată în calitate de istoric, poet, critic literar și publicist, a făcut ca numele dumneavoastră să fie cunoscut nu doar în Cluj, ci și în toată țara. Vorbiți puțin, vă rog, despre debutul dumneavoastră.
 IONUȚ ȚENE: – Am avut două debuturi ca să spun așa. Amândouă fiind lirice. Unul aș spune că a fost un debut informal și timpuriu, iar cel de-al doilea un debut ”oficial”, care m-a bucurat și pe care-l consider chiar debutul meu. Să spunem așa că debutul informal a fost o poezie tematică specifică epocii publicată la poșta redacției de către prozatorul Daniel Drăganu, directorul revistei ”Astra” din Brașov. Eram elev în clasa a IX-a în 1986 și am compus o poeziei în stilul epocii despre un baraj și un lac de acumulare care nu numai stăvilea apa să producă energie dar și cuprindea poveștile și legendele istorice ale locului. Recitind poezia acum trebuie să recunosc că era o sinteză naivă între realismul vremurilor și incantația romantică și nostalgică a romantismului vârstei, dar într-un stil prozodic destul de modern pentru un adolescent de 14 ani. Dar să spun așa debutul meu autentic ”ofical” a fost în revista ”Tribuna” din Cluj-Napoca în vara lui 1989, sub bagheta mentorului meu liric de atunci poetul Ion Mureșan, care mi-a și dat  mai târziu în 1991 ”numele de scenă” literară Ionuț Țene. La debutul informal din ”Astra” am semnat Ioan Țene, iar în cel ”oficial”, cu numele Val Ioan Țene. Greu mi-am acceptat diminutivul de Ionuț pe care mi-l adresau părinții și prietenii să devină un …renume literar. Să debutezi la 17 ani în revista ”Tribuna„ ca elev la liceul de filologie-istorie ”Ady Șincai” din Cluj-Napoca, a fost un cutremur emoțional să-ți vezi numele în paginile celei mai prestigioase publicații literare din Transilvania în plin comunism, unde oamenii chiar citeau opere literare. Erau poezii scrise în stil neomodern unde inter-textualismul era punctul central. Lecturile din Villon și Llosa erau integrate în compoziția neo-modernă de un vers alb absolut, dar totuși cu o muzicalitate interioară suavă. Știu că la sfârșitul lui august 1989 am fost în vacanță la Sinaia cu un prieten, iar după sejur un grup de fete care așteptau în gară trenul spre Cluj aveau ambalate niște discuri de vinilin cu pagini din revista ”Tribuna”, unde se reflectau în soarele verii poeziile mele. Am avut un puseu de mândrie să-mi văd poeziile ca ziar de ambalaj. Asta ca să înțelegem că revista ”Tribuna” se găsea la chioșcurile de ziare din Sinaia. Erau alte vremuri când publicațiile literare circulau și erau populare în rândul ”oamenilor muncii” din ”epoca de aur.”

 I.V.: – Care sunt publicațiile (reviste și ziare) în paginile cărora a  fost întâlnit numele dumneavoastră, în decursul anilor?
I.Ț.: – Mă credeți… Nu le putem enumera pe toate. Sunt multe, iar pe unele care au fost doar pasagere într-un timp scurt le-am și uitat numele. Totuși să enumerăm câteva reviste intrate în memoria culturală: Astra, Tribuna, Steaua, Apostrof, Aisberg, Zalmoxis, Direcția 9, Ateneu, Tomis, Cele Trei Crișuri, Făclia, Puncte Cardinale, Ramuri, Arena Literară, Nord Literar, Transilvania, Convorbiri Literare, Al Cincelea Anotimp, Orizont și altele care nu le mai rețin acum. Doar în ”România Literară” nu mi-a apărut numele. Ziarele nu le mai amintesc pentru că numele meu a apărut măcar o dată în cam toate cele de referință din România.

 I.V.: – Amintiți vă rog titlurile unora dintre cărțile pe care le-ați publicat și care au fost bine primite de criticii literari.

I.Ț.: – Paradoxal debutul meu cu volumul neo-avangardist ”Bal ca-n iad”, apărut în 1993 la editura clujeană ”Zalmoxis”, a fost cel mai titrat în critica de întâmpinare și prin recenzii literare atât în publicațiile de specialitate cât și în presa cotidiană. Cred că ineditul versurilor, total diferite de ce s-a publicat atunci a cuprins interesul criticilor și recenzorilor. Îl consider un volum de versuri experimental. Azi nu mai scriu ca la 21 de ani. Cred că a fost teribilismul vârstei, dar și al epocii post-revoluționare. ”Bal ca-n iad” a fost supra-avangardă. Totală. Am încercat să despic versul și să propun o alternativă literară rebelă și alternativă în maniera ”Dada„. Ineditul plachetei a atras cred atenția lumii literare. Azi sunt cuminte, scriu o poezie lirică și reflexivă, deși uneori condeiul fuge spre abordări stilistice avangardiste. La capitolul cărți de istorie bine receptate de recenzori amintesc ”Manifestații studențești anticomuniste la Cluj în 1946” (Napoca Star, 1996) ”Avram Iancu – secvențe biografice” (Ed. Școala Ardeleană, 2023) și ”Pe urmele valahilor uitați” (Casa Cărții de Știință, 2025). Desigur nici pe departe aceste cărți nu au atins interesul criticilor ca primele mele volume de versuri.

 I.V.: – După părerea dumneavoastră, poate să ducă presa online, la un moment dat, la dispariția presei tipărite?

 I.Ț.: – Aici lucrurile sunt deja clare. Este evident că presa online a preluat inițiativa și a devenit covârșitor de majoritară. Sunt sigur că vor rămâne și ziare tipărite dar foarte puține și mai degrabă ca ziare de colecție retro sau vintage. Online-ul va fi covârșitor și lumea citește de pe telefon, calculator, tablete ziarele. Aș cita în această ecuație pe Clay Shirky”: Ceea ce se întâmplă online nu se întâmplător doar ‘pe internet’, se întâmplă în viața noastră.” Presa online nu e separată de realitate, ci o formează, influențând societatea. Virtualul a devenit parte a vieții noastre. E paradoxul online-ului.

 I.V.: – Ca poet, credeți că tinerii de azi mai citesc literatură în general și poezie în special ?

 I.Ț.: – Spre deosebire de corul de bocitoare din vremurile noastre, când tinerii nu citesc, aici vreau să-i contrazic pe detractori. Tinerii citesc în continuare, dar nu neapărat de pe suportul clasic în format tipărit, ci de pe telefon, tabletă, laptop sau e-book. Lumea este dinamică și în mișcare, dar tinerii citesc, poate mai puțin operele literare de 600 de pagini scrise în maniera lui Șolohov sau Tolstoi, dar citesc literatură. Ați observat că, în ultimii 20 de ani, literatura internațională premiată nu mai cuprinde decât romane de până la 250 de pagini? Tinerii spun adio nesfârșitelor narațiuni în stilul „Un veac de singurătate” al lui Gabriel García Márquez. Nu au răbdare nici măcar pentru „Theodoros” al lui Cărtărescu, cu peste 500 de pagini. Este o altă generație care nu mai are răbdare pentru reflexii incomensurabile. Totul se derulează mai rapid pentru ei, secvențial. Desigur, elevii citesc bibliografia școlară, dar ei au alte percepții asupra lumii în care trăiesc, mai dinamice și, desigur, virtuale. Ei citesc, dar tot mai mult decât generațiile noastre mai în vârstă. În timp, lucrurile se echilibrează, ca întotdeauna în istorie, iar scriitorii se adaptează la un alt format literar sau artistic, mai maleabil și pliabil pe cerințele publicului tânăr nerăbdător. Tinerii de azi urăsc formalismul literar înșiruit logoreic pe sute de pagini.

 I.V.: – Ca publicist, vă rog să spuneți dacă presa mai poate fi socotită a patra putere în statul democratic ?

 I.Ț.: – Până mai acum un an, am crezut în puterea presei ca a patra putere în stat. Azi, după amânări sau anulări de alegeri, nu mai cred. Din păcate, presa a devenit o continuare a intereselor economice și politice ale potențialelor vremurilor în care trăim. Nu mai putem vorbi, din păcate, de o presă liberă și idealistă. Presa se face pe bani și sponsorizări, iar multe organe de presă sunt înființate sau cumpărate de politicieni, partide sau magnați, iar altele trăiesc din subvenții ale guvernului sau instituțiilor locale și centrale. Nu se mai poate vorbi azi de o presă independentă și liberă în România. Mai există acele site-uri online cu traficul redus, care să încerce să se afirme adevărul, dar sunt mici și neimportante în fluxul global de știri al presei mainstream care contează și creează opinie publică. Presa mainstream este o continuare a sistemului.

 I.V.: – Cu ce gânduri întâmpinați cumpăna dintre anii 2025 și 2026 ?

 I.Ț.: – Nu sunt optimist. Cum arată lumea și societatea, lucrurile se degradează tot mai mult. Lumea pare că nu mai pune preț pe libertate. Lăcomia lumii, războaiele, legislația care instituie cenzură tot mai mult prin corectitudinea politică și instrumentele financiare fac ca libertatea de exprimare să fie tot mai restrânsă, iar „adevărul umblă cu capul spart”. Am ajuns la înțelepciunea de a considera că libertatea și sănătatea sunt cele mai importante dintre toate. Nu-mi fac iluzii, dar noi, ca scriitori, jurnaliști și cetățeni care avem o conștiință, trebuie să stăm drepți în fața provocărilor și să rostim cu voce tare adevărul care ne face liberi. Fără libertate, credință și adevăr, suntem doar niște oi în gura puterii, la fel ca în „Ferma animalelor” de Orwell. Prin scrierile mele, adresez îndemnul scriitorilor și jurnaliștilor români să mărturisească adevărul. Fără libertate și adevăr, noi, jurnaliștii și scriitorii, vom dispărea, împreună cu națiunile noastre.

                              Interviu de Ioan Vasiu: /UZPR