I.
Sacrul s-a scurs din toate lucrurile
îndreptându-se în jos, spre miezul
pământului.

Singurătatea e atât de intensă,
încât mă arde ca o flacără neagră, înfometată de mine.

II.
Aici a nins cu nisip
și semințele au plecat, înfășurate
într-o mantie de alabastru
spre alte planete.

Aici a venit și s-a așezat întru veșnicie
un fel de ger abstract, devorând orice tentație
a luminii.

Aici nu mai sunt pietre să-ghețe și să crape,
au rămas doar fantomele viselor mele
sângerând transparente.

III.
Așa sunt de străin și de împuținat
că însuși eul meu, pătrunzătorul,
purtător de lumină și neatins
mi-a fost luat, s-a fost dus de la mine.

Iar unica minune cu putință
e o uitare completă, desăvârșită,
prăbușită în sine:

copilăria mea scoasă din amintirile părinților,
chipul meu lepădat de gândurile prietenilor,
dragostea mea mistuită în pântecele iubitelor,
ca și cum n-ar fi fost.

Ca și cum n-ai fi fost.

IV.
Port în mine cugetarea aceasta uimită,
nemaiștiind la ce sunt trebuitoare cuvintele:
o idee în întregime golită
bântuind deșertul asemenea unui craniu de fum.

Locașul meu de rugăciune, pustiit,
îmi pare mai curat ca niciodată.

V.
Acum am înțeles. Doar moartea știe să ne sfințească
chipul, mâinile, verbele
și neaducerile aminte.

VI.
O singură dată a venit îngerul la mine.
Era amiază, mi-aduc aminte cum clocotea cerul.
Am stat mereu înapoia ta și am vegheat, mi-a spus,
pentru ce te răzvrătești?

Prin arterele mele bat valuri de praf, i-am răspuns,
ecourile timpurilor, înfricoșate,
vin înspre mine, pătrunzându-mă, sufocându-mă,
firele glasului mi se zbat, înlănțuite,
tânjind să-i găsească tăcerii o inimă!…

VII.
Sacrul s-a scurs din lucruri
și se îndreaptă în jos, spre miezul
pământului.

Rostirile vă vor rămâne vouă,
iar zilele vor curge singure, fără de mine.

În sfârșit, la capătul unei așteptări infinit de amare,
ochiul Tău mă privește liniștit
asemeni unui soare așezat pe orizont
după ce văzduhul și-a încheiat de povestit toate culorile.