Autor: © Ionuț ȚENE
Foto: © Ionuț Țene (Arhiva personală), Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.
Agata ® 1994 – 2024 ; Format Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Un istoric de provincie educat în interbelic a fost Emil Diaconescu. Azi numele său a căzut uitării, deși a fost o voce importantă a istoriografiei românești din Moldova în anii începutului de secol XX. Istoricul s-a născut la 23 octombrie 1889 în comuna Mănăstireni din judeţul Botoşani. A urmat liceul la Botoşani, unde în 1909 susţine examenul de bacalaureat, fiind un elev eminent. A urmat cursurile universitare la laşi şi la Bucureşti, iar în 1913 promovează examenul de licenţă la Universitatea din Bucureşti. În anul 1919 își va susține examenul de capacitate la istorie şi geografie. A funcţionat ca profesor de istorie şi geografie la liceul „Laurian” din Botoşani. În orașul care a dat ţării şi lumii pe Mihai Eminescu şi pe Nicolae Iorga, tânărul profesor Emil Diaconescu a reuşit să publice, în colaborare cu mai mulţi profesori botoşăneni, revista „Junimea Moldovei din Nord”. De la Botoşani este transferat la Iași, unde în 1924 obține doctoratul în istorie. Cu numirea de docent, Diaconescu începe o strălucită carieră universitară la Iaşi. A urmat apoi cursuri de istorie la Paris, unde a asistat la cursuri la Sorbonne, unde a cunoscut pe Hanoteanu și pe geograful Emanuel De Martonne. Totodată, Gabriel Hanotaux, celebrul istoric francez a scris lui Emil Diaconescu o scrisoare ce se păstrează la arhiva Bibliotecii Universitare din laşi. Docent pentru geografie istorică şi politică, de la 1 martie 1926, Diaconescu ajunge în curând conferenţiar şi apoi profesor, recunoscut cercetător al trecutului •românesc. A colaborat mai ales la „Cercetări istorice”, erudita publicaţie care o redacta profesorul Ilie Minea. După pensionare a rămas la la Iași, unde a muncit până în ultimele zile. Zi de zi era la Biblioteca Universităţii, la Arhivele Statului, unde aduna cu hărnicie material pentru studiile sale. (https://biblioteca-digitala.ro/reviste/hierasus/Hierasus-I-1978-50.pdf). Din seria bogată a scrierilor istoricului Emil Diaconescu amintim: ”Acordul de la Reichstadt”, (8 iulie 1876, în „Omagiu lui Ioan Lupaș la împlinirea vârstei de 60 ani”, august 1940, Bucureşti, f. t., 1943; ”Călători străini în ţările române. Guillebert de Launoy”, Iaşi, Brawwo, 1948; ”Acordul de la Reichstadt (1876) şi Tratatul de la Budapesta (1877)”, Bucureşti, Monitorul Oficial, 1943; ”Precizări cu privire la lupta lui Ştefan cel mare pentru ocuparea domniei”, Iaşi, Ed. Academiei R.S.R., 1977 (Extras din Anuarul Institutului de istorie şi arheologie „A. D. Xenopol” Iaşi); ”Un document istoric, Napoleon I şi Principatele Române”, Iaşi, Viaţa Românească, 1928. Totuși cartea care i-a oferit o identitate istoriografică originală este ”Românii din răsărit – Transnistria”, apărută la Institutul de arte grafice ATH. Gheorghiu din Iași, în 1942. Deși un istoric ”provincial”, fără anvergura marilor istorici interbelici din Capitală, cartea „Românii din Răsărit – Transnistria” scrisă de Emil Diaconescu și publicată în 1942, a reprezentat o lucrare cu caracter istoric și politic, care a avut ca scop principal argumentarea apartenenței Transnistriei la spațiul românesc și evidențierea rolului populației românești din această regiune, în contextul celui de-al Doilea Război Mondial, când România administra Transnistria. Cartea a servit și ca instrument de propagandă, susținând legitimitatea prezenței românești și necesitatea integrării acestei zone. Cu toate acestea calitatea științifică a cărții este indubitabilă.

Emil Diaconescu reprezintă un reper al istoriei românilor de la est de Nistru, care trebuie reevaluat și scos din uitare. Încă din prefața cărții autorul ne avertizează despre originea și etnicitatea locuitorilor din Transnistria: ”Transnistria – pământ românesc – este astăzi o realitate politică, iar Moldovenii din hotarele acestei provincii se pot bucura și ei de soarele libertății. Împrejurările ne îngăduie să cunoaștem mai de aproape și trecutul lor zbuciumat, pe care după mijloacele bibliografice ce le-am putut avea la îndemână, asupra acestui capitol din istoria Europei sud-estice, îl expun în studiul de față într-un tot unitar. E un început, un drum deschis, completări pot veni; totuși cele ce urmează constituie nediscutat temeiul stăpânirii noastre până la Bug.” Lucrarea este structurată într-o serie de capitole care abordează diverse aspecte ale istoriei și etnografiei Transnistriei, cu accent pe elementul românesc. Diaconescu începe cu o introducere în care subliniază importanța strategică și teritorială a Transnistriei pentru poporul român, argumentând că hotarele etnice ale românilor se extind dincolo de Nistru și de Bug. Autorul a demarat o incursiune în istoria geto-dacilor în regiune, susținând continuitatea populației românești încă din antichitate. Emil Diaconescu prin cercetarea sa istoriografică asupra românilor de dincolo de Nistru până la Bug prefigurează o excelentă carte sociologică scrisă și publicată în același an de Anton Golopentia – ”Românii de la est de Bug”, care făcea o radiografie a românilor din nordul Mării Negre ca o populație mixtă de autohtoni și colonizatori civilizatori a acestui areal geografic. Statul român în acea perioadă încuraja cercetarea istorică și sociologică despre românii de la est de Nistru, pentru a ajusta științific și chiar moral ocultarea a cercetărilor despre trecutul românilor nord-pontici de dinainte de făurirea României Mari. Un capitol important este dedicat stăpânirii romane la vărsarea Bugului și Niprului, Diaconescu argumentând că influența romană a contribuit la formarea unei simbioze daco-romane în zonă. Autorul explorează și perioada medievală, menționând pe bolohoveni și brodnici, ca entități politico-militare românești sau proto-românești care au activat în regiune. Cartea analizează și rolul Românilor în istoriografia rusă, examinând modul în care cronicarii și istoricii ruși au perceput și interpretat prezența românească în Transnistria. Diaconescu critică anumite perspective rusești, pe care le consideră tendențioase și menite să minimalizeze importanța elementului românesc.

În nordul Mării Negre trăiau în zorii evului mediu valahii sub numele de ”blakumeni” amintiți de cronicile scandinave și rusești. În saga lui Eymund se povestește că pecenegii (tyrkir) cu blökumen „și multe alte popoare neplăcute” au fost implicați în disputele pentru tron din Rusia Kieveană în 1019. O inscripție runică din secolul al XI-lea pe o piatră din Gotland povestește despre un bărbat vareg care a fost ucis „într-o călătorie în străinătate” de blakumeni. Atât blökumenii cât și blakumenii pot fi referiri la vlahii care trăiau în regiunile de la est de Carpați în nordul – pontic, deși traducerea de „negri” nu poate fi exclusă. (Vezi Victor Spinei ”The Great Migrations in the East and South East of Europe from the Ninth to the Thirteenth Century, first edition: Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2003, ISBN 9789738589452; ediția a 2-a: Hakkert Publisher, Amsterdam, 2006, pp. 52 – 61 și ”The Romanians and the Turkic Nomads North of the Danube Delta from the Tenth to the Mid-Thirteenth Century”, Brill, Leiden–Boston, 2009). Emil Diaconescu face parte dintr-o mișcare istoriografică planificată din perioada războiului pentru a clarifica trecutul românilor de dincolo de Nistru până dincolo de Bug înspre Donbas. Au fost autohtoni românii pe aceste meleaguri sau au ”roit” prin fenomenul transhumanței? Istoricii români au oferit o perspectivă credibilă privind un mixaj între cele două aspecte ale etnogenezei: autohtoni și transhumanță. Ieșeanul Emil Diaconescu susține ideile cărturarului etnograf Teodor Burada de la sfârșitul secolului XIX, care în periplu său antropologic a descoperit sate de români din Crimeea până în Herson, spre Donbas. Emil Diaconescu în documentarea sa a apelat la memoriul prezentat la conferința de pace de la Paris din 1 februarie 1919, prin care românii răsăriteni cereau unirea cu România. Memoriul a fost redactat pe surse jurnalistice vest-europene, dar și pe bazele științifice realizate de cunoscutul istoric olandez și profesor de romanistică din Amsterdam, Marius Volkhoff. De asemenea, istoricul ieșean folosește surse istorice semnate de Nicolae Iorga, G.G. Mateescu, Vasile Pârvan sau G. Popa Lisseanu fundamentate pe istoricii antici de la Herodot, Strabo sau Dio Chrysostom, în care se prezintă o populație locală geto-dacă și scitică autohtonă care a stat la baza trunchiului etno-genetic românesc din acest spațiu geografic dintre Nistru și Nipru. Istoricul aduce dovezi inedite despre o colonizare romană pe zona orașului grec Olbia în secolul II d. Hr., care controla cursul Nistrului și Bugul. Au constituit colonii romane la Herson și în Crimeea, care controla populația locală formată și din triburile carpilor. Amintirea romanilor se păstra încă în secolul XX la dealul lui Troian lângă Coșnița, raionul Dubăsari. Mai mult, în comuna Plopi din Basarabia s-au descoperit urmele unui astru militar roman, fapt ce atestă un control nu numai economic și civil, ci și militar al Basarabiei din partea imperiului roman. Aceste mărturii istoriografice sunt puțin cunoscute azi. Totodată în legendele ucrainene și în Cântecul lui Igor se amintește o întăritură militară romană construită la ordinul lui Traian. Spre surprinderea istoricilor de azi izvoarele epice vorbesc de lupte ale lui Traian pe drumul roman care lega Transnistria de Rusia meridională și care trecea prin Kiev. În evul mediu timpuriu populațiile locale dintre Carpați și Bug sunt autohtone și amintite de cronicile bizantine și rusești. Cronica lui Nestor din secolul XI vorbea de existența ”volohilor” de pe cursul superior al Nistrului. La 1150 letopisețul rusesc Ipatian amintește în acest areal geografic de localitatea Bolohov locuită de Volohoveni sau Bolohoveni. Prințul Vladimirco din Haliciu trecea prin localitatea românească Bolohoveni. Istoriografia rusă identifică pe bolohoveni cu românii. Istoricii ruși vorbesc de ”Țara Bolohovenilor” de pe Nistru în secolul XII (Zemlia Bolokovskaya). Vlahii bolohoveni luptă de partea galițienilor împotriva ducilor din Kiev, iar în secolul XII se aliază cu regele Ungariei Andrei al II-lea să ocupe principatul Haliciului. Analele rusești mai arată cum ducii valahi luptă alături de tătarii din zona Mării Azov. La Kalka analele rusești scriu de voievodul român Ploscănea care cu armata sa de brodnici lovesc armatele principilor ruși care înaintau spre Nistru. De la acest erou român apar localitățile Plosca din zona dintre Nistru și Bug. A fost primul erou român care a oprit înaintarea cnezilor ruși spre teritoriile locuite de români.

Un alt capitol este dedicat așezărilor românești din Galiția și Podolia, regiuni în care, de asemenea, existau comunități românești semnificative. Autorul descrie organizarea socială, economică și culturală a acestor comunități, subliniind legăturile lor cu Țările Române. Lucrarea continuă cu o discuție despre domniile Moldovei dincolo de Nistru, evidențiind eforturile unor voievozi de a controla și influența regiunea. Diaconescu menționează, de asemenea, rolul cazacilor în luptele românilor și despre permanentele colonizări pe teritoriul Transnistriei. Capitolele finale abordează aspecte legate de viața religioasă a românilor din Transnistria, legăturile lor cu Moldova și personalități marcante care au contribuit la afirmarea identității românești în regiune. Un capitol special este dedicat imperialismului panslavist și a modului în care acesta a afectat teritoriile românești din est. Diaconescu argumentează în favoarea următoarelor idei principale: continuitatea românească – poporul român este autohton în Transnistria și pe Bug, descendent direct al geto-dacilor și al romanilor. Importanța strategică a Transnistriei: Regiunea reprezintă o zonă vitală pentru securitatea și dezvoltarea României, servind ca punte între Europa Centrală și Orient. Legitimitatea revendicărilor teritoriale: România are drepturi istorice și etnice asupra Transnistriei și zona Bug, justificate de prezența majoritară a populației românești și de legăturile culturale și economice. Rolul civilizator al Românilor: poporul român a avut o influență pozitivă asupra dezvoltării Transnistriei și zona Niprului, contribuind la progresul economic, social și cultural al regiunii. Necesitatea unirii: Transnistria trebuie integrată în România pentru a asigura prosperitatea și bunăstarea populației românești din regiune. Pentru a-și susține argumentele, Diaconescu utilizează o varietate de surse istorice, inclusiv cronici, documente oficiale, studii etnografice și lingvistice. El citează autori români și străini, încercând să ofere o perspectivă echilibrată asupra problemei Transnistriei. În ciuda caracterului său propagandistic, lucrarea are și o certă valoare istorică. Ea oferă informații detaliate despre istoria, geografia și etnografia Transnistriei și a perimetrului geografic dintre Bug și Nipru, precum și despre prezența românească în regiune. Este esențial să se abordeze cartea cu o atitudine critică, ținând cont de contextul politic și ideologic în care a fost scrisă. Cu toate că această carte este scrisă cu acribie, interpretările istorice ale lui Diaconescu trebuie verificate și coroborate cu alte surse, iar argumentele sale trebuie analizate cu discernământ. Consider că istoricul ieșean a adus în dezbaterea istoriografică două subiecte majore privind etnogeneza românească din zona Transnistria. Primul subiect scoate în evidență o romanizare puternică în secolele I și II d. Hr. în zona dintre Nistru și Bug, fapt ce a dus la o interferență cu populațiile locale geto-dace și al doilea subiect scos în evidență de autor este acela că poporul român s-a format și dincolo de râul Nistru și de Bug cu unde etnico-lingvistice și pastorale până spre Nipru, astfel explicându-se conflictele blakumenilor cu vikingii, rușii și tătarii. Emil Diaconescu este un istoric care trebuie reintrodus în circuitul științific de astăzi, ca un autor interbelic original și cu idei valoroase. 

Ionuț Țene