Poemul lui Jan Tristea, „Lacrima din sine”, este o meditație amplă asupra destinului uman, a muncii ca formă de sacralitate și a credinței ca drum spre împlinire. Versurile transmit ideea că viața este un parcurs inițiatic, unde suferința, efortul și aspirația se transformă în virtute, lumină și eternitate. Destinul apare ca o forță divină, scris „cu litere de aur”, dar care se împlinește doar prin trudă și credință, atunci când munca este ridicată la rang de templu, devenind act creator și mijloc de transfigurare, și când suferința nu este văzută ca povară, ci ca sursă de virtute și înălțare spirituală, și când Divinul veghează permanent, oferind sprijin și sens, iar omul devine un pelerin al luminii.
Poemul este conceput ca o excelentă  și inspirată creație, într-un registru solemn, cu imagini grandioase și simboluri sacre: cel al curajului și al transcendenței (aripi de foc); imaginea protecției divine și a iluminării drumului (îngerul cu torțe aprinse); metaforă a muncii ca un act sacru (templu zidit cu sudoare și visuri); expresie a suferinței transformate în valoare eternă (lacrima din sine, sculptată în diamant); simbolul curajului și al voinței de a înfrunta întunericul (sabia vie). Acestea dau poemului ,,Lacrima din sine” o dimensiune mitică și religioasă, transformând experiența umană într-un ritual de inițiere.
Poemul are o structură amplă, aproape de imn, cu strofe lungi, solemne, care sugerează un flux continuu al vieții, creând un efect de incantație, cu un ton profetic și vizionar, amintind de psalmi sau de doine sacralizate. Acest lucru determină ca Jan Tristea cu acest poeme, după cum și altele care îi aparțin, să se înscrie în tradiția poeziei mistice și existențiale, unde omul este văzut ca un constructor de sens, iar viața ca drum spre eternitate. Este un poem al înălțării prin trudă, al recunoștinței și al transfigurării suferinței. În esență, Jan Tristea propune o viziune în care viața nu este un dat pasiv, ci o datorie supremă de a construi, de a lumina și de a se ridica spre eternitate.

Văzând acestea spuse până aici, consider că „Lacrima din sine” este o poezie de inspirație mistică din literatura română, cum ar fi Lucian Blaga și Tudor Arghezi, argumentând prin nenumărate exemple: versuri solemne, vizionare, aproape psalmice; destinul privit ca drum sacru, împlinit prin muncă, credință și suferință; o imaginație adecvată temei, îngeri, torțe, sabie vie, templu, diamant; simboluri ale transcendenței și ale luptei spirituale, pentru a întări mesajul ce vrea să-l transmită, viața este o datorie supremă, iar biruința se obține prin trudă și lumină. Acest lucru, totuși nu-l găsim la Lucian Blaga, care nu pune accent pe muncă și trudă, ci pe contemplarea misterului și pe acceptarea limitelor cunoașterii, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, pentru a nu dilua misterul existenței și sacralitatea lumii, într-o notă dominantă a stilului meditativ – filosofic, cu accent pe taina cosmică și folosind simboluri ale misterului și ale cunoașterii poetice cum ar fi corola, flori, lumina.
Tudor Arghezi explorează conflictul interior și relația tensionată cu divinitatea, pe când Jan Tristea are un ton mai sigur, afirmativ, fără îndoială, orientat spre triumf și certitudine. În ,,Psalmii”, ca temă este căutarea lui Dumnezeu, tensiunea dintre credință și îndoială, cu un stil rugător, uneori revoltat, alteori smerit folosind imagini pentru a exprima frământarea sufletului: icoana, templul, lumina divină.

Nu ar fi lipsit de interes a face o succintă introducere a unui paralelism  cu poezia contemporană românească. De exemplu, Ana Blandiana caută fragilitatea umană și transcendența, dar cu un ton melancolic și metafore delicate. A. Blandiana accentuează vulnerabilitatea, J. Tristea accentuează forța și biruința. Mircea Cărtărescu, în „Levantul” sau „Nostalgia”, transcendența apare prin vis, imaginar baroc și introspecție. M. Cărtărescu e oniric și postmodern, J. Tristea e solemn și tradițional. Ioan Es. Pop, în poezia lui are un ton confesiv, tensionat, cu imagini ale suferinței cotidiene și accentuează îndoiala și fragilitatea, J. Tristea accentuează credința și certitudinea.

Zic, deci, că Jan Tristea prin „Lacrima din sine” se diferențiază de poezia contemporană prin solemnitatea și certitudinea sa vizionară și rămâne fidel unei viziuni mistice tradiționale, unde munca și credința sunt drumuri sigure spre eternitate, în timp ce poeții moderni explorează misterul prin natură, cotidian, vis sau fragilitate.