Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    JANUA. ERZÄHLUNGßTROPHEN

     

    Motto:
    „Cuvintele sunt vecine cu lucrurile.”
                                         (Albert Camus)

    „Desenul lucrurilor rănește nevoia mea de beție abstractă.”
                                         (Emil Cioran)

    „Determinația temporară a ființei intramundan
    o numim intratemporalitate.”
                                         (Martin Heidegger)

    „Înainte de a fi creat vreo formă a Pământului,

    Înainte de a fi produs vreo formă,

    El era singur, fără formă, nesemănând cu nimic.

    Cine îl putea cuprinde pe El, așa cum era înainte de creație,

    Din moment ce El nu avea formă?”
    *
    Natura abhorret vacuum.

    La-nceput Nimicul a procreat, inițiind lumea creației, Briah;

    Și-a pus pecetea Fohat, energia dinamică a ideației cosmice;

    S-a interpus mediul inteligent, mijlocind ca ideile din Mintea

    Divină să fie imprimate în substanța cosmică, drept legi ale Naturii.

    Se pune întrebarea: ce a fost la început? Suprema creație, Omul?

    Imaginăm că strămoșul comun, în acest caz, ar fi fost un animal

    Necunoscut, indefinit, sau o reptilă, o maimuță antropoidă!

    Ce ne facem cu perfecțiunea a tot ce există, cum este oare?

    S-a configurat trupul, componentele sale și, mai ales, sufletul?

    Sunt un dat miraculos? Sunt create de zei ori de un Dumnezeu anume?

    Cuvintele nu sunt Dumnezeu, Dumnezeu este în cuvinte!

    Zeii, în vechime, erau întruchipări ale unor animale, insecte,

    Soarele, Luna, astrele, constelațiile, ibisul, crocodilul ș.a.m.d.

    La un moment dat, oamenii au coborât zeii pe Pământ,

    Luând chip uman, gesturi umane, sentimente omenești, iubire și ură.

    În barba-i falsă, un vestit faraon, în răspăr un epoca sa,

    Grăia: „Zeul Suprem trebuie să existe și să-l venerăm, și numai eu

    Îl pot întruchipa în toate cele!” Și lăudărosul era Akhenaton.

    Miturile prezintă omul ca fiind creat din lut: „Noi, doar, cești mai noi!”

    (De fapt noi suntem formați din 70% apă și, cu voia Domnului și experimentul doctorului Duncan MacDougall, 21 de grame suflet!).
    *
    De altfel, Natura forfotă perpetuum: diferite sunete, zgomote, ciripituri,

    Lătrături, răgete, fluierături, mugete, triluri, grohăituri,

    Boncănit, plesnet din ciocuri, din buze sau guri ori degete;

    S-a impus și „strigătul originar”: E C O U L!

    Apoi, adiacent, tunetul, fulgerele, aurora boreală, curcubeul,

    Șopotul apelor, șuvoiul pluviar, căderea tăcut-catifelată a fulgilor de nea

    (ce par forme arhetipale de îngeri luciferici!),

    Crivățul, furtunile, uraganele, tzunamurile, seismele și mișcările tectonice,

    Resurecția vulcanilor, alizee, zefir, tornade, El Niño…

    Întâlnim, vremelnic, condiționat sau nu: țipătul, jelitul,

    Strigătul, fluieratul, mormăitul, îngânatul, bocetul, torsul felinelor,

    Plânsul, râsul, hohotul, plescănitul din buze (massai), lovirea dinților,

    Zâmbetul, icnitul, pocnirea din limbă, cântatul, murmuratul,
    Oftatul, ogoitul, accelerarea respirației, urletul, mișcările necontrolate,

    Zbierătul, bolboroseala, urletul, incantarea, scâncetul, gânguritul (Of, Doamne!)

    Legate toate de evoluția dramatică și efemeră a omului,

    Istoria reprezentând un șir nesfârșit-sinuos de tragedii și drame.

    Și-a pus amprenta și gestica: indicarea cu mâinile sau degetele

    (grupate, îndoite), diferite grimase ale feței (zâmbetul,

    Încruntarea, strâmbătura, îngânarea, tuse animată…).

    Apariția vorbirii a adus: îndemnul, porunca, ploconirea, îngenuncherea supusă,

    Povața, rugămintea, dojana, blestemul, descântecul, cântecul,

    Ghicitul, incantarea, ordinul, alinarea, strigătul de luptă,

    Îmbărbătarea, oftatul, jelirea, ocărârea, bălmăjeala, veselia,

    Vorbitul în dodii, amestecul de cuvinte neînțelese… (câte și mai câte!)

    Drumul fost-a în etape: imitarea intenționată sau din amuzament

    A sunetelor din natură; gesturile îmbinate cu sunete articulate

    Ori nearticulate; s-a impus apoi mirajul cuvintelor (înnobilând ființa umană);

    Vocalele și consoanele au fost cuplate, indicând tot ce-i în jur, însuflețite sau nu:

    Păsări, animale, insecte, arbori, pământ, plante, apă, cer, Luna,

    Soarele, aștrii, stelele și constelațiile; au numit semenii, uneori cu aceleași

    Cuvinte cu cele cu care au desemnat inițial flori, sfinți, persoane eroice etc.

    Imaginile lucrurilor și ființelor existau dintotdeauna, nepipăibile și pipăibile,

    Dar oamenii le-au apropriat prin limbaj, miros, parfum și culori.

    Toate conform principiului: „Există Forme, există Nume!”

    Am adăugat: „Carpe Diem!” și „Să trăim zilele pe rând!”

    Important, și în prezent, este: „Prezența-în-clipă!”

    Oscilăm între egoism și altruism; persoana întâi

    Rămâne unitatea subiectivă, centrul constelației de imagini.

                           Sunt viu prin însumi forma-mi

                                         Și faptul că mă mișc;

                           Sunt mort prin neputința-mi

                                         De-a fi. Nu sunt nimic.

    Suntem la latitudinea Sorții și spunem: „Bate, iute, cuba!”

    Dumnezeu ne spune mai multe despre noi și mai puține despre El.

    Domnul a îngăduit un răstimp de inițiere în miracolul vieții

    Și trezirea conștiinței, a zbucnirii sentimentelor și emoțiilor,

    De limpezire a găndurilor și ideilor, o acordare a vocii

    Cu crescândele și vaporoasele cuvinte, izvorârea melosului

    Și scandarea ritmică a faptelor de existență și celelalte…

    Și într-o zi, ca o predestinare sau providență,

    Apelând la liberul-arbitru și… mugurii Poeziei s-au ivit!
                                          ***
    Michel Deguy:

    „Eu pornesc de la o distincție foarte simplă între poezie și poem. Poezia constă în poem(e). Aceasta înseamnă că există o experiență, pe care o numesc atașament, și căreia i-am putea foarte bine spune locuire (Wohnung) și, în același timp, o supraveghere neobosită a limbii. Deci spunerea acestei experiențe este o spunere care se supraveghează; cu alte cuvinte, nu are o proximitate față de lucruri decât în măsura în care se bucură de o proximitate față de sine însăși, din punct de vedere formal. Ponge a enunțat-o explicit: acel parti pris al cuvintelor prilejuiește o atenție poetică autentic fixată asupra lucrurilor. Dar de fiecare dată trebuie început prin a distinge o experiență, de ordinul emoției să spunem. Întotdeauna va fi adevărat faptul că un afect poate sta la originea unei spuneri, fie că aceasta este o odă, un sonet sau altceva. Este, așadar, vorba despre relația dintre un a spune ceva cuiva și experiența propriu-zisă a locuirii în lume, atașamentul: o curiozitate constantă în fața unei culori, a unui peisaj, a unui trecător, a unui eveniment din lume etc. Este ceea ce romantismul german numește locuirea poetică: dichterisch aber wohnet der Mensch. Este punctul în care mă întâlnesc, în zilele noastre, cu preocuparea ecologică. Anume: ecumen-ur, atașamentul față de lumea Terrei.”

    Notă:
    Versurile de mai sus constituie partea întâi din poemul-eseu
    „Pre scurt din cronica tainică a Poeziei” („O altă Poveste a vorbei”)

                     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5