Primit pentru publicare: 20 Nov. 2021
Editor: Ion Istrate
© Vasile Filip, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)

          Dacă acceptăm ideea că orice sumă rotundă de ani împlinită de la o întâmplare / eveniment poate fi considerată a fi un jubileu, atunci nu am nici o reținere în a afirma că și Ion N. Oprea a trăit, în îndelunga și rodnica lui viață de om al cărții, astfel de înălțătoare momente. Cel mai recent s-a petrecut chiar în mijlocul acestei toamne deosebite în straiul ei specific – ,,Niciodată toamna nu fu mai frumoasă” – vorba lui Arghezi – prin apariția celui de al 40-lea volum din admirabilul ciclu ,,Istorii, comentarii, miscelanea”. Se cade să facem aici și precizarea că acesta este cel de al 131-lea tom în lista cărților autorului ce dovedește cu asupra de măsură un adevăr acceptat, dar și contestat: vârsta creatorului este cea a tinereții.

          În îndelunga și prodigioasa sa activitate, Ion N. Oprea s-a bucurat de o sumedenie de jubilee, multe din acestea fiind luate în seamă și de organisme menite să propage actul cultural în rândul mulțimii bântuite de tot felul de vânturi grav dăunătoare spiritului uman / național. Toate acestea însă, pe autor nu l-au scos din starea sa de truditor cu condeiul, el neluându-și nasul la purtare. Dimpotrivă, a socotit orice apreciere laudativă ca un îndemn încurajator de a-și continua demersul creator de bunuri utilizabile fără prescripții medicale. Scrie despre sine INO: ,,Sunt un om care am fost curtat de ceea ce se numește moartea, dar am refuzat-o cu fermitate.

          Cu puteri nebănuite venite de la Dumnezeul ceresc sunt un luptător, cel puțin așa cred eu. Un om care a pierdut multe în viață, mereu nevoit să o iau de la capăt, fără a ajunge prea departe… Dar cu o avere de vreo 40 de cărți între 300-500 pagini fiecare (acum aproape 140), scrise într-un sfert de viață și cu pasiune de jurnalist…” Un autoportret în cuvinte, creionat cu modestia omului care nu pentru glorie și-a răsădit harul în ogorul roditor al cărților.

          Octombrie 2021 s-a arătat a fi o lună deosebit de frumoasă, în straiul ei specific. Dar și generoasă, în privința darurilor cu care Ion N. Oprea și-a obișnuit de îndelungă vreme cititorii. Volumele 38, 39 și 40 au îmbogățit zestrea bibliotecii, Istoria etalându-și în chip strălucit izvoarele cele nesecate. Așa cum reiese din cele mai multe materiale publicate în acest deosebit de util serial, ea, Istoria – a românilor îndeosebi – conține un supraplin de informații fără de care, necunoscându-le, am fi mult mai săraci, și nu numai cu duhul. A ști cine ești e la fel cum ai ști cum te cheamă.

          Punând în lumina cunoașterii faptul că Și cartea este istorie, rod al trudei oamenilor, Ion N. Oprea redeșteaptă în memoria cititorilor evenimente care    ne-au marcat cu durere și sacrificii trecerea prin timp, ,,80 de ani de când rușii ne-au furat din nou Basarabia și Bucovina” (Cătălin Pena); ,,Bucovina și Basarabia au fost dintotdeauna ale României” (Alexandru Moraru și Eugen Tomac); ,,Crimele sovietice împotriva românilor. Marea deportare din 12-13 iunie 1941” (Ovidiu Drugă); ,,Mihai Eminescu despre Dobrogea și Basarabia…” (Petre Dobrescu) sunt doar câteva din numeroasele abordări publicate în ciclul despre care facem vorbire / scriere acum și aici. De unde se poate trage o concluzie cu valoare de principiu: trecutul este parte mereu vie a prezentului și trimitere îngrijorată către viitorul incert. Numai că, citindu-l pe academicianul Ioan Aurel Pop, nu putem să nu ne alăturăm îngrijorării sale: ,,Încep să cred că se lucrează sistematic la eradicarea urmelor palpabile ale identității noastre”. De ce? Pentru că: ,,Valorile supreme ale națiunii și ale omenirii sunt puse și ele astăzi sub semnul întrebării – de către unii chemați, dar și de nechemați – însă nu în asemenea măsură încât să nu rămână câteva constante, verificate prin perenitatea lor. Școala trebuie să semene în mințile tinere, pe lângă cunoștințe, valori, virtuți și încredere”.

          Istoricul cultului eroilor, publicat în cel de al 40-lea volum, ne mai mângâie sufletele cu o speranță, pe care Nicolae Iorga o sintetiza astfel: ,,Neamul este etern  prin Cultul Eroilor”. Structura de rezistență a acestui demers fundamental patriotic arată astfel:

• La data de 14 ianuarie 1919, prin Decretul-Lege nr.715 emis de Statul român s-au expropriat terenurile în care erau înhumați ostașii români care și-au dat viața pentru întregirea neamului.
• În 12 septembrie 1919, prin Decretul nr.4106, a fost înființată Societatea ,,Mormintelor Eroilor Căzuți în Război”.
• Comitetul Central al Societății Mormintelor Eroilor Căzuți în Război a avut președinte de onoare pe Regina Maria și președinte executiv pe patriarhul Miron Cristea.
• Prin Decretul-Lege nr.1693 din 20 aprilie 1920, Guvernul României a aprobat propunerile Bisericii Ortodoxe Române și ale Ministerului de Război de a se sărbători Ziua Eroilor, în fiecare an, la Înălțarea Domnului.
• La propunerea Comitetului Central alSocietății Mormintelor Eroilor Căzuți în Război,guvernul  a aprobat procedurile de stabilire a Eroului Necunoscut (mai 1923). Sicriul sfânt, ales prin premoniție de elevul orfan de război Amilcar Săndulescu – ,,Acesta este tatăl meu” – a fost transportat în capitală și depus la Biserica Mihai Vodă, după care a fost înhumat în fața Muzeului Militar Național din Parcul Carol I, în ziua Înălțării Domnului, anul 1923.

          Cu toate că de-o bună bucată de vreme încoace autoritatea statală românească a scăpat din vedere această obligație înalt patriotică, ea fiind preocupată de meschine interese personale și de grup, interne și externe, poporul român întreține cu sfințenie Cultul Eroilor Neamului… O floare, un cântec de țară, o lumânare, un pios gând oftat, o amintire veșnică…,,Presărați pe-a lor morminte…”

          E adevărat, și reprezentanți oficiali celebrează momentul. Ei depun coroane de flori… cărate de alții… și doar mângâie panglicile tricolore pe care este scris numele instituției care trăiește și prin jertfa celor omagiați… festivist…