Motto:                                                                                                              In memoriam Lucian Blaga

„Verde crud, verde crud                                                                                                         („Mirabila sămânță”)
Mugur alb, și roz și pur.
Vis de-albastru și de-azur
Te mai văd, te mai aud.”
                       (George Bacovia)

 

În fiece primăvară, în dumbravă măceșii purced la nuntire:

Rugii se-mpreună-n arcade, bolți măiastre, împletite de natură.

Florile roz pal și albe se prind într-o sarabandă, asemeni licuricilor;

Parfumul lor discret, dulce-amărui, evocă leandrii mediteranieni.

Adieri vagi, ștrengare, îmi mângâie sufletul, obosit de atâta dragoste.

Păru-ți frumos începe, mereu, cu un pic de vânt.

Pratityasumutpada, existența dependentă, prezumă prezența ta.

Ești deosebit de frumoasă și, în tot și-n toate, …imprevizibilă.

Am permanent la ce să mă gândesc. Doar iubirea contează.

Vreau să-ți simt trupul trezit la viață, vibrând, renăscut!

Mă pierd în aroma de caisă a sânilor tăi, respirația-ți de liliac albastru.

Nici nu pot respira în prezența ta. Doar primăvara rămâne în suflet.

Duc dorul lacrei trupului tău senin, catifelat și profund diafan.

 

Măceșul este principiul și prototipul înspinat, odorific al trandafirilor.

O, clipă poetic însângerată: trecerea în neființă, ucis de o roză, a aedului R.M. Rilke!

Carpe Rosa! Carpe Rosa! Carpe Rosa!

 

Zilele trec, apăsând tasta timpului. Toamna. Momentul Seminței!

Măceșii își etalează mărgelele rubinii ale fructelor mirobolante.

Tușeul Timpului există în conformitate cu natura sa proprie,

Constituie cauza producătoare a efectelor, a existenței și distrugerii;

Nașterea firească a lucrurilor, etern ancorată cauzei și condițiilor.

 

Ca o pungă amniotică, fructul de măceș incorporează cuib de semințe.

La întretăierea dintre iarnă și primăvară, semințele suportă

O transsuferință, moarte-înviere. Sămânța nu e condiția fructului.

Producerea fructului anticipează încetarea cauzei;

Cauza realizează, pur și simplu, fructul ce va să vină.

Efectul seminței îl reprezintă lăstarul, ce străpunge solul.

Sub oblăduirea soarelui, pe firele de plantule se ivesc ramuri,

Frunze, apoi flori și, iarăși, destinul: configurarea fructului.

De altfel, semințele vechi sunt cauzele celor actuale.

Din vechime, lacadonii maya și incași venerau semințele ca pe fructele vieții.

Deșartă-ți, Doamne, asupra noastră desaga-ți de semințe!

„Mergeți, și vă înmulțiți!”

 

„A naturii creație, planta se ivește din sămânța bărbatului și a femeii.

După ce sămânța revine în glia-mamă, se ridică apoi măricel

Iar, de-acolo, apare un copac, cu fructe indesceptibile, cu efecte multiple.

Păsările sorb sămânța soarelui, zburând prin munții lumii

Până în înaltul cerurilor, mișcându-și ritmic superbele pene,

Apoi, coboară din nou în munți și sfârșesc acolo de moarte albă.

Păsările sunt sămânța Lunii; ele se avântă în munții tatălui

Și gardianului lor, până în straturile cerului, aspirând atomi,

Unde primesc lumina soarelui și, astfel, devin transparente;

Ciclul se reia: ele cad din nou în munți și acolo mor de moartea neagră.

Prin instinct au căutat centrul maradhara, rădăcinile Copacului Vieții.”

 

Astfel create, plantele se hrănesc dintotdeauna cu lumina stelelor;

La rândul său, omul consumă și se îndestulează cu lumina astrală (corpul nostru, al celorlalte lucruri, obiecte sau ființe

înmagazinează și procesează fotoni, particule de lumină veșnic vitale);

Antropos, omul apărut miraculos și bând din nectarul Pomului Vieții, a înnobilat Natura,

Iar cel recent, kainos, încearcă să acceadă spre stele și pluriuniversurile.

Întotdeauna omul a tins, explicit sau nu, spre esența zeității;

Și-a deplâns mereu statutul de muritor, dorind cu ardoare să fie athanatos, nemuritor.

Unum potest intelligi sine alter: n-am fi fost ceea ce suntem

Dacă n-am fi interacționat cu cele din jur și cu cele din universul nesfârșit.

 

Suferința, tragedia, drama, nu sunt drepturile absolute ale omului.

Mult timp s-a spus că plantele, cu flori, fără flori, cu fructe sau nu

Sunt lipsite de suflet, imobile, prinse în țărâna în care și noi ne vom regăsi cândva;

Că nu dispun de organe de simț și că durerea e departe de ele.

Demonstratu-s-a că execută mișcări de creștere, înălțare, își întind mai

Abitir lujerele, mugurii și frunzele, după ce înving cerbicia particulelor de lut.

Iar când sunt rupte, mutilate, doborâte de furia naturii, suferă în felul lor:

Elimină sevă și lichid interstițial, precum melcul strivit accidental pe cărare,

Unele se schimonosesc, se zbârcesc, dar – triumfător – etalează mugurii dorminzi.

După potop și pojarul incendiilor sau vântoasă, din cenușă aproape,

Renasc viguroase prin puterea lor germinativă, prin înfrățire sau mirajul semințelor.

Se pare că suferința este o latură secretă, imuabilă și prepetuu se repetă.

Și când te gândești doar sau tânjești după frumos și pace,

Plantele zâmbesc, etalând paradisiacele podoabe florale, miracole coloristice.

Și parfumul lor este consecința sau complinirea după rupere, distrugere sau ofilire.

Vom duce dorul plantelor, florilor, bobocilor în fașă când ne vom avânta spre stele.

Din materia inertă aparent, din nimic subatomic, printr-o minune neexplicată

Toți ne naștem din mișcarea imperceptibilă a atomilor,

Tot explicăm și nu ajungem niciodată la limitele exclusive ale adevărului.

 

De când se nasc și până-n final plantele, arborii

Execută imperceptibile mișcări de creștere, de însoțire a soarelui

De la răsărit la apus; urmează explozia bobocilor spre splendoarea florilor;

Își orientează frunzele în poziția soldat sau de călugăr budist;

Dintr-o necesitate neînțeleasă se execută plângeri de rășină, nard,

Smirnă, tămâie; sunt cuprinse uneori de pâraie lăptoase ca arborele de cauciuc;

La un moment dat, dictat de instinct, se declanșează avansurile de dragoste

Între stamine și pistile; toamna pentru iernat elaborează antigen organic,

Conservând viața în sistemul circulator al sevei intrate în letargie;

Șochează „mersul” prin ventuze pe ziduri al iederelor acaparatoare;

Pentru apărare sau hrănire mișcă cili iritanți, vezicoși sau veninoși;

Se încrâncenează să-și ivească cârcei pentru fixarea parazitară pe alte plante;

Nu sunt uitați nici spinii ori sucurile digestive cu miros de flori sau carne

(cad multe victime: insecte, reptile, batracieni sau rozătoare sfârșesc în iazuri toxice);

Pe pajiștile cu iarbă, își duce traiul o planta orange, fără frunze, doar tulpini multiple, care își fixează ventuze-rădăcini, înalte ființe vegetale, afișând doar organe sexuale;

Din timpuri imemoriale „a uitat” să mai producă pețiole, frunze și muguri.

 

Nu totul se rezumă: la a căuta aur în noroi și să dăm mărgăritare la porci!

Elite, nu recurgeți din nou la a servi tuturor orez cu perle otrăvite precum Lăpușneanul!

Contribuiți mereu la inseminarea ideilor de progres și libertate în solul fertil al popoarelor.

Am ajuns, deja, precum peștii lipsiți de oxigen, deschizând zadarnic gurile și bronhiile?

Săriți sprinten în scaunul gimnasticii politice, unul în cârca celuilalt.

„Câte degete am arătat? Multe sau puține? Lapte gros!”

 

„Tot ce apare în dependență
Nu este nici produs, nici curmat,
Nici distrus, nici permanent.
Nici nu pleacă, nici nu revine.
Oriunde s-ar găsi, oricare ar fi
Lucrurile nu sunt niciodată produse
Pornind de la ele însele, de la alte lucruri,
Din ambele sau fără nicio cauză.”

Prietene necunoscut, trebuie să fie și frumusețe pe lume!
Te bagi? Frumusețea este o desăvârșire, un apogeu glorios,
Iar noi, toți, trebuie s-o sporim!

„Stingerea gândirii discursive: adierea fericirii libere, când
Trec, în plan secund, temerile, primejdiile, legate de
Naștere, îmbătrânire, boală, …Neantul, risipirea în stele!”