Omul sfințește locul, spune o vorbă din bătrâni, vorbă veche de când e lumea, însă mult mai valabilă astăzi, când lumea pare să fie neschimbată, dar oameni sunt tot mai puțini, deși la număr s-au înmulțit fără preget într-o vreme în care omenirea e pusă la grea încercare pe termen nedefinit, nu doar pentru 30 de zile în faţa morţii, așa cum, din naivitate, s-a crezut la început, însă OMUL acesta bine chibzuit, despre care vreau să vă vorbesc acum, reușește să se ridice deasupra multor semeni, purtând cu ardoare în suflet grija și durerile tuturor, nu doar pe cele personale, socotindu-le neatinse pietre de hotar, peste care ființa noastră chinuită trece cu mare greutate, lăsând urme adânci ca niște pași pe caldarâm, OMUL acesta care își adună sârguincios gândurile, privind de la înălțimea care îi conferă liniștea clipelor de seară spre orașul brăzdat de apele când mai domoale, când mai repezi ale unui râu cu nume împrumutat din zestrea latină, pe care mai apoi le așează în pagini măiestrite de magia verbului său izvorât din truda atâtor și atâtor ani de școală, dar și de muncă neîncetată de-a lungul câtorva decenii, împletind armonios, rând pe rând sau de cele mai multe ori împreună, calitățile de ostaș, și ce ostaș!, ce ofițer vrednic de toată lauda!, care și-a adus deplinul prinos la realizarea muzeului militar din garnizoana orașului care l-a adoptat pentru totdeauna, muzeu căruia i-a fost far călăuzitor și priceput conducător până la pensionare, ostaș, ziceam, dar și  vrednic slujitor al lui Clio, un Cavaler fără pereche al muzei, un cronicar modern al timpurilor nu prea îndepărtate, urmând drumul datoriei, trecând pe sub clopotul Marii Uniri și închinând, în același timp, o neasemuită odă Marii Uniri, dar neuitând de războiul românilor ardeleni purtat de-a lungul vremilor de crudă restriște ori de entuziasmul greu de descris în care și-a desfășurat generalul Henri Mathias Berthelot prima vizită în Ardeal după Marea Unire, de imaginea gloriosului general Traian Moşoiu, arhanghel al bătăliei pentru Ardeal, dar și de rolul semnificativ îndeplinit de biserică, al doilea brâu de fortificație la granița de vest a României Mari, toate aceste încrustări istorice adunate cu sârg, dăruire și abnegație, dar și cu multă trudă și sacrificii personale, cu sute de ore dăruite arhivelor, încrustări istorice adunate, ziceam, ca într-un opis cronologic cu ordine de zi și de operații, care, așa cum bine se știe, la vremea respectivă s-au dovedit a fi semnături decisive pentru politica de apărare a vestului României, și ce zdrobitoare dovezi!, la fel ca și cazemata din sistemul românesc de fortificații, încă bine vizibilă pe granița vestică a României, dar pe lângă toate acestea nu putem să uităm OMUL-activist civic, cetățeanul implicat activ în apărarea valorilor culturii române, apărătorul statuii întâiului făuritor de unire, al celui ajuns, la 1600, „domn al Țării Românești și Ardealului și a toată Țara Moldovei”, statuie strămutată astăzi de pe vechiul său amplasament, dar și OMUL care, născut și crescut pe alte plaiuri, ne-a îmbogățit cu neasemuite imagini din Bihor, de la care s-au adăpat-inspirat în timp mulți alții, OMUL acesta, așadar, trebuia să poarte un nume, vorba poetului, iar ursitoarele i-au dat la naștere un nume, dar un nume de sfânt și de împărat, un nume mare, așa cum mari îi sunt și faptele, care nu se termină acum, căci permanent îi sunt întărite cu asupră de măsură de puterea credinței și sfânta datorie de ostaș care nu l-au părăsit vreodată, fapte, cum spuneam mai sus, adunate în opuri care se constituie într-o adevărată cronică de marș, o nesfârșită și, în același timp, minunată stare de veghe la hotarele țării, căci nu lasă bunul Dumnezeu să treacă anul și OMUL ne mai bucură cu o nouă carte, semnată, ca de obicei, din poarta sărutului, cu dragoste de țară, ei bine, OMUL acesta, pe care cei mai mulți dintre dumneavoastră l-au recunoscut deja în modestele-mi rânduri, poartă un nume: col (r) dr. Constantin Moșincat. Vivat! Crescat! Floreat!

Ionel Novac