Primit pentru publicare: 18 ian.2015.
Autor: Ion N. OPREA
Publicat: 18 ian.2015

La Ipoteşti-Botoşani, de Ziua Culturii Naţionale, la întâlnirea cu Mihai Eminescu 2015 a lipsit tocmai Dacia, De la Nistru pân-la Tisa…

          Sub titlul Fosta revistă Dacia literară, la 14 ianuarie 2015 cititorii au primit în premieră, în preajma Zilei Culturii Naţionale, cea mai…jună… junimistă publicaţie dedicată cărţilor, ideilor.

„Apărem sub auspiciile editurii Junimea cu sprijin de la Consiliul local şi Primăria Municipiului Iaşi (în Proiectul „Iaşi Capitală Culturală Europeană 2021”, urbe candidată).

Scriptor – care înlocuieşte Dacia literară când era nevoie de ea mai mult ca oricând, iar Lucian Vasiliu dacă era ajutat de autorităţi ar fi putut-o lua cu el la Junimea, sunt sigur, nota mea – va fi lansată oficial la Botoşani –Ipoteşti-Vorona, în zilele eminesciene din 14-15 ianuarie 2015.

Cu cele mai junimiste urări”, încheiau şi semnau Lucian Vasiliu şi Liviu Apetroaie vestea care pe mine m-a pus în cumpănă.

În ARGUMENT la numărul 1-2, ianuarie-februarie 2015, cum făcuse şi cu alte prilejuri dar în Dacia literară, Lucian Vasiliu explică faptul ca „în 1990, a editat, sub auspiciile Uniunii Scriitorilor, noua serie a revistei de inspiraţie kogălniceană Dacia literară (Iaşi, 1840), ca oglindă în principal a arhivelor (mai puţin cunoscute) ale muzeelor literare ieşene. Dacia literară pornită la drum cu Val Condurache şi Daniel Dimitriu (reputaţi critici literari) şi-a dezvoltat proiectul până recent (timp de 25 de ani).

…Acum, sub auspiciile stimulativului proiect Iaşi – Capitală culturală europeană 2021, în dialog cu ţinuturile vecine Chişinău, Cernăuţi etc., lansăm o nouă publicaţie dedicată Cuvântului, cărţilor, dialogului cultural. Mai mult dialog, mai bune cărţi, mai fideli cititori”.

Celor cărora vor sprijini acest demers „scriptoricesc”, Lucian Vasiliu, de 1 decembrie 2014, le transmitea gratitudinea iniţiatorilor.

Calea bunelor urări este continuată de mari şi credibile condeie: Ana Blandiana, Gabriel Chifu, Teheodor Codreanu, Romulus Rusan, Liviu Ioan Stoiciu, Arcadie Suceveanu, Gheorghe Nichita, primarul municipiului Iaşi.

Curajului “de a o lua de la capăt” – „ca un gaj de noroc”, sorocit de Ana Blandiana, i se alătură lui Lucian Vasiliu, ca unuia care „şi-a păstrat tinereţea, entuziasmul şi râvna pentru fapte culturale durabile” Gabriel Chifu, vicepreşedinte al USR, director executiv „România literară”, care, nu are „altceva de făcut decât să fie alături de el, să-l ajute în însemnatul efort”. Theodor Codreanu, fără a ţine seama că şi la Iaşi a dispărut o revistă – tocmai Dacia literară – vesteşte că „dacă prin alte părţi”, „reviste importante dispar sau sunt la limita subzistenţei”, mai mult de atât, printr-o „farsă” de zile mari, recent, „Parlamentul a aprobat o lege prin care vor fi subvenţionate de la guvern anumite publicaţii care şi-au luat din timp măsura să facă parte dintr-o anume asociaţie privilegiată, încât reviste de mare tradiţie culturală au rămas pe dinafară”…

În consecinţă, eminescologul se „bucură de venirea pe lume a noii reviste care, este un argument al condiţiei de capitală culturală europeană a României, iar, în perspectivă, capitală europeană, ceea ce, de facto, Iaşul a fost în anii lui de glorie spirituală”…

Toată admiraţia pentru Lucian Vasiliu care „după ce în 1990 a iniţiat reapariţia revistei Dacia literară şi a coordonat Muzeul Literaturii Române din Iaşi”, acum, după cele „ce s-au întâmplat”, „în ultima vreme”, „se răzbună” şi „dintr-un aparent învins”, iese „învingător”, promiţându-i că-i va „sta alături, proiectele lui au fost totdeauna de calitate”, susţine Liviu Ioan Stoiciu, revista Viaţa Românească.

Fără a aminti nimic despre Dacia literară, Gheorghe Nichita, primarul de Iaşi, referindu-se la „tradiţia jurnalistică”, de ceea ce au fost şi sunt Convorbirile literare în oraşul Unirii, zicem noi, edilul crede că „spiritul Junimii” „îl regăsim în entuziasmul noilor făuritori de frumos, (care), sub titlul SCRIPTOR, o iniţiativă editorială de excepţie a Editurii Junimea. Revistei îi revine misiunea, de loc facilă, de a continua un parcurs publicistic ieşean despre care se vorbeşte la superlativ oriunde. Ca susţinător material şi moral al proiectului, fireşte, îl susţine plenar.

Tot respectul şi admiraţia şi a noastră pentru Lucian Vasiliu şi publicistica militantă pe care o promovează, Dacia literară şi Mihai Eminescu fiindu-i nu numai dragi în rosturile lor ci şi în permanenţe. Rău este însă că şi de data aceasta, şi într-un domeniu în care credeam că ne-am găsit făgaşul, în Dacia de odinioară, trebuie s-o luăm de la capăt. E regretabil că mişcarea culturală Filit 2013 şi 2014 după ce s-a prezentat scindată profesional, după ce chiar a doua zi din FILIT 2014, în dezbaterea organizată, sub egida revistei de cultură contemporană TIMPUL, s-a concluzionat că revistele în general sunt lipsite de consistenţă, ca în cele de mai apoi, iată , la Iaşi, instituţia muzeistică n-a fost în stare să păstreze ceea ce a fost prestigioasa publicaţie Dacia literară, un blam pentru însăşi administraţia locală.

După părerea mea, orice publicaţie e importantă şi necesară, cum va fi şi revista SCRIPTOR, dar ca să stingem Dacia literară, ca să nu avem cu noi simbolul permanenţei, al tradiţionalismului, ştiind, că înaintaşii de la 1840 au făcut cu ea multe şi bune pentru România şi la 1848 şi în 1859, cu steagul lor urmaşii înfăptuind Unirea cea Mare de la 1918, dar şi ce s-a întâmplat în decembrie 1989, erau şi sunt acte justificate de mândrie pentru români de pretutindeni. Lucian Vasiliu trebuia ajutat să meargă la Eminescu împreună cu Dacia literară, steagul ei a fost, era, într-adevăr, un trofeu credibil, cu care putem ieşi la defilare oricând cu fruntea sus. Aşa, adaptându-ne mereu împrejurărilor, aplecaţi globalismului care deşi nu şi-a dovedit încă trăinicia, renunţăm pas cu pas la identitate, mândrindu-ne, nevoie mare, că o luăm iarăşi de la început, omitem tocmai trecutul glorios, îmbogăţit şi înălţat de mult sânge românesc.

Probabil şi de aceea, la întâlnirea de la Ipoteşti, în Zilele Culturii Naţionale, Mihai Eminescu, ca „scriitor demofil”, blamând „cultura frazelor”, el însuşi un nesătul „cititor habotnic de tipărituri vechi şi cronici bătrâne”, cum îl descria I. Negruzzi, în „îndreptăţirea istorică”, cerea în literatură „pene româneşti”, pe „baza largă a geniului naţional”, care să satisfacă poporul prea sătul de „roadele” străinismului şi ale „demagogiei” (Timpul, dar din 8 iunie 1879), mi s-a părut ceva-ceva mai abătut. Poate se gândea la ceea ce a devenit „blestemul românesc” din ceea ce a scris în „Rugăciune către un dac!”…:

„Pe când nu era moarte, nimic nemuritor. Nici sâmburul luminii de viaţă dătător. Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna”…