Interviu înregistrat în studio de Ina Guțu, redactor al Radio Chișinău, la 14 noiembrie 2025, și transmis în emisiunea Maluri de Prut, la 17 noiembrie 2025.

– Domnule Florin Bălănescu, vă mulțumesc pentru că ați dat curs rugăminții mele și sunteți, astăzi, în studioul nostru.
– Dragă Ina, îți mulțumesc, și eu, pentru invitație; sunt fericit să mă aflu, de fiecare dată, în Basarabia și, în particular, acum, la tine.

– Între mulți oameni de cultură basarabeni, l-ați cunoscut și pe Grigore Vieru; cum l-ați perceput în octombrie 1994, când ați făcut primul interviu cu el, intitulat „Nu harul meu este mare, ci lacrima mea”?
– Era aceeași ființă fragilă dintotdeauna; în sensibilitatea și delicatețea lui, n-ai fi bănuit că putea răsturna munți – asta a și făcut. Întotdeauna, părea ezitant – și când vorbea, și când făcea cunoștință cu cineva –, de parcă nu ar fi fost conștient de propria valoare, dar nu era deloc așa. Personalitatea lui era dublată de o voință de fier, care s-a reflectat și în interviu. A avut puterea și onestitatea să recunoască faptul că la București nu a fost primit mereu cu frățietate; eu știu episoade mult mai dure de la Chișinău, unde s-a aruncat cu obiecte în el, scene de care nici nu mai vreau să-mi amintesc. Dincolo de aceste dureroase detalii, el a fost și va rămâne unul dintre stâlpii esențiali ai românismului în Basarabia – dacă nu cumva chiar cel mai important. Pentru mine, a fost ca un părinte – și nu mă feresc de cuvinte mari –, căci așa l-am perceput în urma apropierii din august 1989, când a venit la Iași, în cadrul unui turneu artistic prin Moldova din dreapta Prutului, numit Vin din munții latiniei, și, de atunci, am rămas lipit de el ca marca de scrisoare. Îi telefonam adesea și se bucura când mă auzea, apoi ne-am revăzut de mai multe ori. Îmi pare rău că nu i-am spus că a fost ca un tată pentru mine, dar cred că și-a dat seama. Pe Grigore Vieru – nenea Grig, cum îi spuneam –, nu am suficiente cuvinte ca să-l descriu.

– În ianuarie 2001, ați realizat un alt interviu cu el, având titlul „Domn’ Vieru, când faceți unirea ceea?”, din care am selectat următorul fragment: „În 1973, când am trecut Prutul pentru prima oară, mi-a fost teamă că va intra cineva în compartimentul meu de tren, mă va da jos și mă va întoarce în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească; acum, după ce au venit comuniștii la putere, când plec din țară în Basarabia mă tem că va intra altcineva în compartimentul meu și mă va trimite înapoi în România, spunându-mi: «Ce cauți în Basarabia? Cară-te la românii tăi!»” Cum vi-l amintiți de atunci?
– El a fost parcă blestemat să supraviețuiască între două realități – aceea de român în Basarabia și cea de basarabean în România. Odată, mi-a mărturisit că unii români din țară îi spuneau „Ce cauți aici, basarabene?”, iar, când se întorcea la Chișinău, cei de aici îl întâmpinau cu „Ce cauți aici, românule?” Desigur, erau contestatarii lui, cu care s-a luptat pe viață și pe moarte, dar care l-au întărit să reziste în cele două ipostaze. Visul lui cel mai arzător a fost să ajungă în România și, odată venit, practic acolo a rămas. Sufletul lui nu era împărțit; cuprindea întregile teritorii românești și sunt convins că a continuat să locuiască la Chișinău doar pentru a-și continua lupta – altfel, s-ar fi putut, oricând, strămuta la București. A mers, însă, frecvent, în locurile esențiale ale românismului din țară.

– Cum credeți că ar fi caracterizat, astăzi, Grigore Vieru evoluțiile Republicii Moldova și dinamica relațiilor dintre cele două maluri ale Prutului?
– Voi începe cu constatarea că progresele evidente realizate în Basarabia din 1989 până acum (limba de stat, grafia latină, imnul național, stema țării, cetățenia română pentru mii de basarabeni, burse de studii în România ale multor tineri de aici, schimburi culturale și de specialiști, relații economice, tranzit simplificat în vămi, denumiri românești ale străzilor, statui ale personalităților neamului, diverse forme de ajutor din țară și atâtea altele) lasă cale deschisă – obligatorie chiar – continuității lor. Ei, bine, aceste cuceriri mă fac să spun, cu hotărâre, că mersul istoriei este ireversibil, toate convergând către obârșia noastră comună, adică a unificării celor două entități românești. Revenind la întrebare, Grigore Vieru mi-a și spus că aceasta va fi, inevitabil, finalitatea – fie și cu poticniri, pași mai greoi sau tot soiul de piedici. De altfel, și regretatul meu tată avea un crez similar; îmi zicea: „De cele mai multe ori, istoria nu minte la nesfârșit; ea poate avea sincope – uneori, de veacuri –, dar, în final, adevărul biruie. Iar, dacă oamenii nu-i pot schimba cursul, atunci ea se reglează de la sine și tot la dreptate se ajunge.” Deci, din acest punct de vedere, eu sunt nu doar optimist, ci chiar liniștit: viitorul nostru va fi comun. Și, din nou, revin la Grigore Vieru, care spunea: „Mai ai nițică răbdare. Ai să vezi, vei trăi ziua aceea, pe care mă rog să o apuc și eu.” N-a avut acest noroc, dar, în mare parte, ea i se va datora și lui.

– Într-un alt interviu, cu titlul „În hărțile lui Dumnezeu, între România și Basarabia nu există nicio graniță”, materializat în martie 2018, l-ați avut ca interlocutor pe Nicolae Dabija, care a plătit scump dragostea sa pentru grafia latină și neamul românesc; în ce fel l-ați cunoscut?
– Îl întâlnisem, de câteva ori, cu prilejurile unor conferințe și simpozioane desfășurate la Iași, fiindcă mergeam, îndeobște, la manifestările culturale și artistice care presupuneau prezențe basarabene. Îl cunoscusem, însă, dinainte; în 1989, a ajuns, pentru prima oară, la noi revista Literatura și Arta, care ne parvenea pe căi ocolite, căci nu se vindea oficial. Circula ca un manifest – fiecare dintre noi avea la dispoziție 24 de ore pentru a o citi și da mai departe. O lecturam de la prima până la ultima pagină (inclusiv caseta tehnică!), neomițând niciun cuvânt– într-atât eram de vrăjit de publicația aceasta. Acolo, l-am deslușit întâia dată pe Nicolae Dabija. Când l-am invitat în emisiune, era foarte obosit; în seara accea, a rămas în studio două ceasuri după o zi întreagă în care toți trăseseră de el – de la manifestarea propriu-zisă, la interviuri și la tot soiul de întâlniri cu oameni care voiau să-l cunoască. A venit cu mare drag, ba chiar mi-a spus: „Mi-am dorit să fiu aici.” A vorbit extrem de fluent și de convingător (era un om cu o cultură bine pusă la punct), cu fraze de genul celei din titlu, care, practic, se înfigeau în cei care-l urmăreau. Ascultătorii au reacționat pe măsură, fiind mai activi decât de obicei, pentru că au găsit în el un partener de dialog ce „cânta pe struna lor”. Seara aceea a rămas, până astăzi, de neuitat.

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră Basarabia și Chișinăul, pe care le purtați în suflet și din care, de la o vreme, faceți parte?
– E foarte simplu să răspund. În medie, la fiecare două-trei luni sunt aici, pentru că nu pot trăi fără Basarabia, care e o frântură din mine în primul rând prin locul unde m-am născut – într-un sat de pe Prut din județul Vaslui. Apoi, după 1989, am stabilit contacte directe cu basarabeni – fie aici, fie în țară – și am început să citesc asiduu istoria reală a acestui pământ, care fusese ocultată până atunci; astfel, deslușind, treptat, realitatea de minciună, m-am atașat definitiv de Basarabia și de oamenii ei. Mai mult decât atât, eu sunt convins că salvarea neamului românesc va veni, ca în 1918, tot de la voi, pentru că elementul românesc, atât cât s-a putut păstra aici – în special la țară, dar și la vârfurile intelectualității din Chișinău și din celelalte orașe –, este mult mai autentic decât sentimentul național, pervertit, din România. Acolo, fie din cauza luptei cotidiene pentru existență – dar acesta nu e un motiv real, fiindcă, și aici, se dă aceeași bătălie, dacă nu cumva mai grea –, fie din cauză că românii nu au trăit vicisitudinile istorice prin care voi ați fost nevoiți să treceți, fie pentru că nu au avut niște conducători politici, niște vârfuri ale neamului care să-i tragă după ei, acest simțământ s-a diluat. La noi, se vorbește despre țară ca de un fapt divers; mulți o părăsesc și puțini se mai întorc, de serviciul militar nici nu vor să audă – darămite, eventual, să se înroleze pentru a-și apăra patria. La începutul Primul Război Mondial, au existat tineri ce nu împliniseră vârsta majoratului care s-au oferit să meargă, voluntar, pe front, pe când, astăzi, la o adică, mai toți ar trebui luați cu arcanul. Mulți spun: „Pentru ce să-mi apăr țara? Ce-mi oferă ea?” Ca și cum țara ar trebui să-ți dea, mai întâi, ceva – și nu tu ei. Din acest punct de vedere, șansa noastră rămâne Basarabia; aici, am întâlnit oameni care gândesc total diferit și am fost în cele mai îndepărtate colțuri ale ei, în special la sate – doar în Găgăuzia încă nu am ajuns, dar voi merge și acolo. Ei, bine, oamenii simpli de la țară simt românește, pentru că elementul rusesc a pătruns mai ales în orașe. Din păcate, bătrânii aceia se cam duc, dar tineretul, școlit în România și educat în spirit național, reface puntea frântă a neamului nostru. De aceea, Basarabia a fost și rămâne Steaua Polară a neamului românesc.

– În ce măsură spațiul cultural basarabean a jucat un rol în cariera dumneavoastră?
– Prin structura mea, eu sunt un om sentimental, iar cei mai mulți dintre voi sunteți la fel. În 1991, când am avut, la Iași, primele întâlniri cu colegele mele de la Radio Moldova, am descoperit la ele – dincolo de complexele, nejustificate, dobândite de-a lungul istoriei ale basarabeanului venit, pentru prima oară, în România – firescul, sensibilitatea, felul vostru atât de atașat de oameni de a fi și sufletul care transpare și din emisiunile de radio și televiziune pe care le realizați. În luna august a aceluiași an, de Ziua Limbii Române, am ajuns, pentru prima dată, la Chișinău și contactele s-au întețit, iar, cu fiecare descindere aici, am căpătat noi resurse și puteri. Așa că eu am învățat lecțiile acestea de la voi, servindu-mi ca modele în programele mele, care musteau de spirit basarabean; am început să difuzez din ce în ce mai multă muzică de-a voastră și să intervievez diverse personalități culturale și artistice de aici, ajungând ca eu însumi și, odată cu mine, și ascultătorii mei să ne regăsim în acele emisiuni.

– Dincolo de dimensiunea spirituală, ce vă atrage în mod special la Basarabia?
– Cel mai mult îmi plăceți voi – tu, colegul care înregistrează această emisiune, oamenii simpli, trecătorii de pe stradă, marile personalități, copiii, până și… pisicile voastre, cărora le spun „basarabence”, eu fiind un mare iubitor al lor. Pentru mine, oricine de aici are, din start, un atu suplimentar, această calitate propulsându-l în ochii mei. Să-ți dau un exemplu concret: de fiecare dată când vin încoace, prefer să trec prin Vama Stânca – Costești, fiindcă, acum, locuiesc în județul Botoșani. Ieri, am ales Vama Sculeni, la insistențele soției, care s-a justificat: „De ce ții să mergem pe un drum mai prost, când distanța e aproximativ aceeași?” I-am răspuns: „Pentru că vreau să fiu o oră în plus în Basarabia.” Aveți o țară – încă o mai numesc astfel – de o frumusețe incredibilă, care nu doar te inspiră, ci te și schimbă ca om, la fel ca România. Aici, nu există șesuri prin care să te plictisești călătorind aproape în gol; peste tot, ți se așază privirea pe dealuri, păduri, vii, livezi, râuri sau heleșteie. Am văzut o mulțime de muzee, case memoriale, conace boierești, clădiri vechi, crame și toate cetățile. Îmi aduc aminte că am fost în satul lui Dumitru Matcovschi, Vadul-Rașcov, din raionul Șoldănești; acolo, Nistrul curge pe lângă curțile oamenilor cu o liniște ce nu trădează nimic din vâltoarea istoriei, pretutindeni sunt gospodării îngrijite, dealuri, păduri și vegetație de tot felul, iar sătenii cu care am vorbit simt românește.

– Cum apreciați relațiile pe diferite planuri dintre cele două state românești?
– Eu văd aceste raporturi în mod diferențiat. Din punct de vedere cultural, legăturile sunt excelente, cu precizarea că aici au loc mult mai multe manifestări decât la noi; aproape în fiecare zi, aveți lansări de carte, vernisaje de expoziții, festivaluri de film, simpozioane, conferințe, prelegeri, concerte și spectacole de toate felurile; ca un alt exemplu, în Chișinău există 12 teatre, pe când la Iași sunt numai două. Din această perspectivă, lucrurile stau cum nu se poate mai bine, iar unificarea, mai întâi sub o formă generică și, apoi, în mod concret, se va face, în primul rând, în acest plan, pentru că artiștii ajung la sufletul omului mai direct și mai ușor decât politicienii. Pe de altă parte, însă, românii nu sunt pregătiți, nici la noi, pentru unire și, cu atât mai puțin, aici, unde aveți o masă diferențiată de populație care gândește în mod felurit. În țară – și mă doare să o spun –, există destui care vă privesc, fără niciun temei, de sus; pentru ei, sunteți provinciali, deși vă sunt inferiori în multe privințe. La noi, foarte mulți gândesc și acționează în interes strict individual, sunt foarte ușor de manipulat și, în consecință, votează prostește, mai ales că există și cozi de topor care lucrează împotriva propriului popor, infiltrate de la cele mai înalte niveluri politice și până jos. Lupta nu e ușoară, dar nu abdic, nicio secundă, de la credința că ea se va sfârși, așa cum o arată toate evoluțiile, în spiritul adevărului istoric.

– Cum vedeți drumul Basarabiei în direcția integrării europene și spre revenirea la patria-mamă?
– Ieri, în drum spre Chișinău, fetița mea – una dintre cele două –, care, după atâtea călătorii împreună aici, a început, și ea, să vibreze la fel, m-a întrebat: „Ce crezi că se va întâmpla cu Basarabia?” I-am răspuns că destinul acesteia, mai ales în urma repetatelor victorii politice repurtate aici, va fi unul european și, sub o formă sau alta, mai devreme sau mai târziu, alături de România.

– Războiul din Ucraina v-a schimbat în vreun fel și care este rolul intelectualilor în contextul actual?
– Dacă e să mă refer la mine personal, acest conflict mă îngrijorează mai mult în ceea ce vă privește în mod direct, căci nu am mari temeri relativ la o agresiune asupra României. Dar, implicit, odată cu expunerea voastră, mă simt și eu vulnerabil – iar, împreună cu mine, și mulți dintre românii mei de dincolo de Prut, chiar dacă nu toți realizează riscurile. Intelectualii n-ar trebui să rămână pasivi, așa cum mulți dintre ei stau, acum, cu mâinile în sân; fie își văd de propriile creații, ca și cum rolul lor nu ar fi, în primul rând, unul patriotic și social, fie joacă roluri perverse, care merg până la trădare. Eminescu, de pildă, n-a fost așa; pe el, l-au durut realitățile acestea și, abia după aceea, s-a considerat poet. Intelectualii noștri se află în adormire și nu mă bazez prea mult pe ei, cu atât mai mult cu cât încă nu a apărut omul providențial care să tragă întregul popor după el. Și nu e nevoie de doi; e de ajuns unul singur, cum s-a întâmplat, de zeci de ori, în istorie – de la Ștefan cel Mare și Sfânt și Alexandru Ioan Cuza, la regii României și atâția alții. Din păcate, astăzi românii urmează idoli de carton și își aleg false repere, rămânând în așteptarea personajului salvator ce, la voi, se pare că a venit – Maia Sandu, pe care o văd, fără nicio ezitare, președintele României reîntregite.

– În încheiere, vă rog să transmiteți un mesaj pentru românii din Basarabia.
– Nu-mi place să vorbesc ca de la catedră, de aceea mă voi adresa ca de pe un mal al Prutului pe celălalt: frați și surori, țineți aproape de voi și de țară; la mama, nu vii numai dacă ai nevoie de ajutor și nu te descurci fără ea, cum s-a întâmplat, de multe ori, aici – „Ce ne-au oferit românii?” sau „Ce ne-au dat rușii!” La mama, vii, pur și simplu, pentru că ești fiul sau fiica ei. Așa trebuie să gândească fiecare basarabean ce se simte român și care nu se poate regăsi decât în perimetrul comun unde istoria ne-a hărăzit pe toți.

– Vă mulțumesc mult pentru acest dialog!
– Cu tot dragul! Încă de pe acum, abia aștept să ne revedem.

Florin Bălănescu