„Wuthering Heights” („La răscruce de vânturi”) se publica în decembrie 1847, sub pseudonimul „Ellis Bell”. A rămas în literatură ca singurul roman al lui Emily Brontë, iar astăzi este considerat una dintre cele mai importante opere ale literaturii engleze din secolul al XIX-lea. Autoarea murea un an mai târziu, la doar 30 de ani.

La apariție, cartea a primit recenzii majoritar ostile. Criticii vremii erau șocați de violența emoțională, de cruzimea personajelor și de lipsa unui moralism explicit. În timp, însă, romanul a fost reevaluat și a devenit una dintre cele mai importante opere ale literaturii engleze, apreciată pentru inovația narativă (structură în ramă, naratori multipli), pentru ambiguitatea morală și pentru forța poetică a limbajului.

Un roman cu peste 20 de ecranizări

De la începutul secolului XX până astăzi, romanul a adunat peste 20 de adaptări pentru cinema și televiziune, în spațiul anglofon și internațional. Printre cele mai notabile se numără filmul regizat de William Wyler – o versiune clasică hollywoodiană din 1939, premiată și apreciată pentru eleganța stilistică, dar care adaptează doar prima parte a romanului. A urmat seria difuzată de BBC în 1967, cunoscută pentru tonul romantic accentuat.

“Wuthering Heights” din 1992, în regia Peter Kosminsky, este probabil cea mai bună și mai relevantă adaptare dintre toate. Filmul cu Ralph Fiennes și Juliette Binoche în rolurile principale, și cu solista irlandeză Sinéad O’Connor în rolul autoarei Emily Brontë, e versiunea ce ocupă în continuare un loc aparte.

Critica de specialitate a remarcat câteva elemente esențiale care îl diferențiază precum fidelitatea structurală, aceasta fiind una dintre puținele adaptări cinematografice majore care includ și a doua parte a romanului, cu generația următoare (Cathy Linton și Hareton Earnshaw). Mulți critici literari au apreciat această ambiție, considerând-o o încercare rară de a respecta arhitectura completă a operei.

Un alt punct forte este distribuția de excepție. Interpretarea lui Ralph Fiennes a fost frecvent evidențiată pentru intensitatea și dimensiunea aproape tragică a personajului Heathcliff. Pentru Fiennes, acesta e primul său rol major. Scenografia, cu arhitectura, interioarele, costumele și peisajele superbe, dar și cromatica rece, toate construiesc atmosfera specifică gotică imaginată de autoare.

Muzica semnată de Ryuichi Sakamoto a fost adesea menționată în cronici pentru capacitatea de a amplifica dramatismul fără a-l melodramatiza.

Deși filmul nu a avut o reacție unanim entuziastă în presă la momentul lansării, numeroși critici și cinefili au subliniat în timp faptul că este una dintre cele mai complete și coerente adaptări cinematografice a romanului, tocmai prin refuzul de a-l transforma într-o simplă poveste romantică sau în altceva decât ceea ce s-a scris.

În 2026 apare o nouă ecranizare, regizată de Emerald Fennell, care rulează acum în cinematografe, una destul de diferită și care de fapt se îndepărtează drastic de opera literară, ba chiar introduce poveștii elemente distorsionate sau prea puțin potrivite. Filmul se vrea o reinterpretare modernă și vizuală a romanului clasic, cu accent pe pasiunea distructivă dintre protagoniști. Apoi, afișul oficial face o trimitere directă, din punct de vedere vizual, la filmul clasic “Pe aripile vântului”.

1992 vs. 2026

Comparând cele două versiuni, diferențele sunt evidente. Structura narativă a versiunii din 1992 încearcă să redea întreaga traiectorie generațională și să rămână fidelă operei scrise, pe când cea din 2026 este criticată pentru comprimarea și eliminarea părții a doua. Mai mult, unor personaje le sunt atribuite caractere total diferite sau opuse față de cum au fost ele construite literar.

Tematic, filmul din 1992 privilegiază fatalismul, violența morală și cercul resentimentului, în timp ce versiunea din 2026 pune accent pe senzualitate și pe expresivitate vizuală.

Atmosfera din versiunea lui Kosminsky este sobru-gotică; cea a lui Fennell este stilizată, luxuriantă și cu o estetică modernă pronunțată. Criticii au remarcat că filmul din 2026 funcționează mai degrabă ca o reinterpretare liberă, în timp ce cel din 1992 se remarcă prin respectul manifestat pentru opera literară.

Un roman care continuă să provoace

Faptul că unicul roman al lui Emily Brontë continuă să genereze adaptări la aproape două secole de la publicare spune ceva esențial despre forța sa. „La răscruce de vânturi” nu este o simplă poveste de iubire, ci o meditație asupra obsesiei, clasei sociale, răzbunării și moștenirii traumatice.

Fiecare ecranizare alege o „răscruce”: romantizarea pasiunii sau confruntarea cu brutalitatea morală a textului. Iar dezbaterile din 2026 nu fac decât să confirme vitalitatea unei opere care, de la 1847 încoace, refuză să fie îmblânzită.

Cosmina Marcela OLTEAN