Eu obosit, în noapte îmbarc lumina
Sub privirea ochilor bătrâni.
Ascult inima oceanului cum bate
Și strunele viorii vibrând să iasă.
Când glasul speranței scoate muguri din apă,
Timpul se transformă în lacrimi curgând,
Livada de lângă nuc nici rădăcini nu mai are
Aerul se despletește ca o femeie născând.
Trupul cămășii rămâne pătat de sudoare
Și în infinit de nuntă lumânări aprind,
Privesc 3 stele cum se închină la masă,
Vinul mustește îmbrăcat în colind.
Când iarba iubirii stă în chirie acasă
N-are nici umbră sub mărul lui Adam rodind,
Rămâne ograda cerului încă aleasă,
Vin lacrimi obosite și vor să nască.
Atuncea și privirea cerului rămâne grea,
Pământul plutește într-o palmă de sânge,
Visul speranței îmbracă crucea iubirii
Și apa fântânii cu muguri se-ncarcă.
Atunci lumina se dezbracă să intre în veac
Lăsând aripi să respire prin trupul iubirii.
Atuncea flămând se rotește prin lacrimi născând
Ca un bulgăre adânc de sânge
Din care lacrimi se descalță să intre
În casa veacului mereu născând.