Les jours d’antan

Quand tu m’as regardé pour la première fois,
J’ai vu dans tes yeux la profondeur de la mer;
Quand tu a laissé, lentement, la tête sur mon épaule,
J’ai vu par tes cheveux le bleu pur du ciel;
Quand tu as étendu les mains pour m’embrasser,
J’ai senti la fraîcheur de la brise du vent;
Et, quand tu as paru pour rester avec moi,
J’ai vu le soleil.

Quelquefois, les vagues de la mer se brisent dans les abîmes
Et je pense qu’elles caressent le rivage;
Le ciel explose en milles d’éclats
Et je pense qu’il est plein des étoiles;
Le vent déchire les branches fleuries des arbres
Et je pense qu’il souffle doucement;
Mon âme solitaire vagabonde par le brouillard
Et je sais que le soleil est disparu…

[Zilele de altădată

Când m-ai privit pentru prima oară,
Am văzut în ochii tăi adâncul mării;
Când ți-ai lăsat, încet, capul pe umărul meu,
Am văzut prin părul tău albastrul senin al cerului;
Când ai întins mâinile să mă îmbrățișezi,
Am simțit răcoarea adierii de vânt;
Și, când ai apărut ca să rămâi lângă mine,
Am văzut soarele.

Uneori, valurile mării se sparg în adâncuri
Și mie-mi pare că mângâie țărmul;
Cerul explodează în mii de schije
Și mie-mi pare că e plin de stele;
Vântul sfâșie ramurile înflorite ale copacilor
Și mie-mi pare că adie ușor;
Sufletul meu singuratic rătăcește prin ceață
Și eu știu că soarele s-a stins…]

Florin Bălănescu