Tănase GROSU, București

LEVADA
– un alt fel de poem –

Motto:
„Destinul complet al unui om presupune că acesta
nu poate muri decât după ce va fi ars tot ce a adorat
și adorat tot ce a ars.” (Paul Valéry)

I

Zice-se: îi stă bine cu drumu’ călătorului.
Universul, conglomerat de pluriversuri (sfere),
Călătorește etern după legi știute și neștiute:
Asteroizii, quasarii, miriadele de stele învăluite
În nori galactici verzi, albaștri, roșii, portocalii
Călătoresc firesc, antrenând și planetele,
Soarele și Luna, Pământul rotindu-se
Într-o elipsoidă splendidă alunecând
Nestingherit pe același braț al Căii Lactee.
Ierbivorele sălbatice, cutreierând savanele
Și preriile în căutare de pășuni și limpezi ape,
Într-o călătorie dictată de arșiți și potopuri.
Păsările călătoare iau drumul pribegiei
Instinctual după hrană și pentru cuibărit.
Oamenii abordează călătorind vârstele,
Alături de lucrurile, ființele dragi și civilizația lor;
Viața, ea însăși, este o călătorie printre obstacole.
Mările și oceanele, fluviile și râurile
Intră în călătoria circuitului din natură.
Ghețarii cochetează cu valurile mareice,
Tranzitând zona arctică ori zdrobindu-se în golfstreamuri.
Găndurile și sentimentele au un circuit,
Incitate de feromonii iubirii și instincte.
Creația supremă a lui Dumnezeu a evoluat
Și evoluează într-un ciclu continuu, repetitiv.
Și punctul energetico-material, vivace embrion
Al universului, s-a antrenat gravitațional
Și inflaționist, creând în vortex lumea ce-o știm.
Au călătorit monadele și semințele lucrurilor,
Într-o lansare și mișcare concentrică ivind viața.
De altfel, și creația literară constituie o călătorie.

II

Iubesc călătoriile și, din când în când
Străbat continente, țări cunoscute și necunoscute.
Ca o cale a inițierii, regenerării sufletului și trupului.
Timpul și marea nu așteaptă niciodată.
Toți suntem în trecere.
Printr-o fericită întâmplare, o navă de croazieră,
În mersul ei lin, m-a transmutat într-o reverie
Prelungită, urmărind alene brizanții și valurile
Repetitive, egale și încrețite ca o foaie creponată.
Într-un târziu, am zărit un profil, un produs
Al frământării vulcanice a pământului preistoric:
O insulă, dar nu una cu elice sau cumva misterioasă
Precum în fantezia julesverniană, căutând pe Nemo.
Acest pământ roșcat invadat iremediabil de stânci,
Ce par că stau să evadeze de pe versanții munților,
Munți erodați de vechime, vânturi sau zbatere uraniană.
Verdeața pădurilor luxuriante face implozie în zare.
În atmosfera virgină încă, precum pe vremea piraților.
Nedezvăluită de umbra și prezența mea, iubita-mi,
Creiddylad, suspină în mirare prelungită, fermecată.
Caut. Caut neîncetat dragostea cuibărită înlăuntrul ei.
Printre șoaptele mării se preling și cele ale mele:
„Ești în carnea mea așa cum ești în sufletul meu.
Dăruiesc celorlalți prinosul iubirii mele,
Dar ție îți păstrez și-ți dăruiesc adâncul ei.”
Dragostea e grea, ce naiba! Vai, un octalion de sărutări!
Mi-e sufletul ca un laser cu hodroni.
„Illus quod primo cadit sub apprehensione
Est ens, cuius intellectur includitur
In omnibus quaecumquae quis apprehendit.”
Și nu ne aflăm sub semnul zodiacal Ophiuchus.

III

Dis-de-dimineață, în șir indian, ne-am angrenat
Într-o escaladă lină la poalele munților înalți.
Treptat, printre arborii semeți, mulți necunoscuți,
Am depășit, în pas prudent, greabăne, falii,
Stânci în trepte, steiuri, gorgane, crevase,
Evitând prăpastiile adânci și urmând drumul
Indicat de traseul șerpuitor al levadei.
Mirific și surprinzător este șanțul înverzit,
În adâncul căruia clipocea apa unui pârâu vioi.
O asemui perceptibil cu a Capurgilor Cavernă.
Ici și colo, se întrezăreau arbori de mango
Și papaia plini de roade, fructe ale pământului.
Aceste crânguri erau flancate de ochna serrulata
Și magnolii x soulangeana pudrate cu flori mov.
Ceața ușoară s-a-nroșit de florile flame of the Forest.
Iar pe potecă se etala covorul lila al florilor de jacaranda căzute.
Ca o grădină a Domnului, un eden tropical
Ne-a trezit optimismul și uitat-am de oboseală:
Strelitia, erythrina speciosa, pavonia,
Dreaptă ca o lumânare, dombeya wallichii,
Cassia ferruginea, sparrmannia africana,
Protea, angel’s trumpets, bougainvillea,
Springs of eden (verde-roșu), muchra bennetti,
Echeveria exotic și mai ales grevillea
Robyn și Robusta Gordon, într-o simfonie coloristică:
Alb, portocaliu, roz, siclam, roșu, verde, ruginiu…
Cu timpul, anevoie am înaintat pe spirala
Levadei, aflați sub narcoza florilor și zborul gâzelor,
Toate acompaniate frenetic de triluri în concert
Ale unor păsări, pitulate prin frunze, cu iviri fantomatice.
Parcă Kephri și Hequit, zeii egipteni străvechi,
Și-au dat prinosul reînnoirii, regenerării, purificării.
După nenumărate serpentine create de meandrele
Apei curgătoare din levada, ajuns-am sus, prea sus,
Undeva unde câteva trepte nesigure se terminau
Parcă dincolo de nori, de orizont, într-un neant provizoriu.
Înfiorați, precum Roswall și Lilian, ne-am îmbrățișat
Sub potop de sărutări și lacrimi, ca-ntr-o dragoste dincolo de obstacole.

IV

Di-Dai! Di-Dai! Di-Dai!
Ce sincronizare de ceasuri moleculare, neuronale,
Chimice, hormonale, biologice în acest timp-elastic!
Din Pram-Chi, energia celestă s-a întrupat
Sămânța geometrică, providențialul Ou.
Universul se prezintă ca un Ou (!)
Câmpurile energetice iau forma de Ou (!)
Câmpurile sunt substanțele care constituie
Țesătura realității fizice a lumii.
Timpul se întrupează, phainemenon – ființa ca prezență.
Se configurează granular cuantele de spațiu.
Continuu se schimbă lucrurile, iar timpul
Este măsura acestei schimbări.
Ca atare, lucrurile sunt doar evenimente
Care, pentru scurtă vreme, apar monotone,
Pentru ca, apoi, să se prefacă în pulbere,
Pulvis de lumi ca solzii de pe aripile fluturilor,
Ca perișorii de pe tarantule, ca fulgii de pe păsări…
Totodată, lucrurile transformându-se unul în altul
Își dau socoteală unele altora potrivit cu ordinea timpului.
Stratificarea de timpi, alcătuită din conuri luminoase,
Oscilează la trecerea undelor gravitaționale.
O, os magna sonaturum! Toate la un loc:
Neshmeh, Manomayakosa, Ruach!
Aceste gânduri s-au înfiripat în a mea minte
Când sărit-a-n ochi, într-o poiană mirifică,
O stâncă stingheră, desprinsă, șlefuită în formă de Ou (!?)
Asemenea evidență naturală echivalează Nirdvandva.
Și, când te gândești, multe apocriphia există pe lume.
Avem multe nedumeriri, vrem să știm cât mai multe;
Ce este fascinant la întrebări, fapt paradoxal,
Este că nu știm toate răspunsurile.

V

Străbătând potecile, paralel cu levada,
Un alt gând nu-mi dă pace, și cuget:
Totul pare a fi, virtual, o altă scară a lui Iacob
Pe care se înghesuie și se îmbrâncesc oameni (nu îngeri),
Întrucât, acolo în ceruri, așteaptă Domnul
Pentru a ne indica Paradisul sau Infernul.

VI
Până la reîmbarcare, împreună cu sensibila iubită,
Ne-am aventurat, într-o doară, pe o nouă levada,
Ce se constituie într-o stradelă extrem de abruptă și îngustă,
Mărginită, pe o parte, de un parapet metalic, pe de alta,
De marginea unei grădini pline de arbori și plante înflorite.
De fapt, un fel de potecă flancată de un șanț,
Șanț prin care curgea apă eminamente pluvială.
Levada (inscripționată astfel), construită în unghi de 60°, nu avea trepte
Ci doar o pietruire cu dale lucioase și alunecoase.
Partea finală a potecii se pierdea parcă în univers.
Iubita-mi, sprintenă și dezinvoltă, a străbătut în grabă
Lungimea levadei, ajungând sus în scurt timp.
Eu, mai greoi, neantrenat, am rămas în urmă.
Oftând, asudând, am înaintat greoi și nesigur,
Precum un sclav în lanțuri, care cară saci cu piatră.
Am făcut multe opriri, popasuri obligate, cu răsuflare pierdută.
În schimb, de sus auzeam (ca din amvon) chicotele și râsetele fetei.
Vântul s-a stârnit pe neașteptate ca o suflantă,
Și-a dezvăluit picioarele și șoldurile sayyidiei mele.
Rochia albă cu buline negre vălurea în tangaj prelung.
Eu, mawlanga, eram pierdut într-o meditație cambrată:
Îmi revenea în minte șirul vieții, trecând timid prin copilărie,
Adolescență și maturitate, fericirile și mai ales nefericirile.
Credeam, pe moment, că odată ajuns sus la șosea,
Îmi voi reveni din osteneală și voi suferi o transformare, Nirvana.
O metempsihoză dorită, dar niciodată îndeplinită.
Mi-am mai tras puțin sufletul și am zâmbit șăgalnic:
Undeva, pe esplanadă, aș fi putut să adorm nestânjenit și să ating
Perfecțiunea întruchipată, trupul iubitei. Acest melanj divin
Al trupului ei: curbă de inferență, curbă a jucătorului,
Curbă complexă, curbă meridian, parabolă, elipsă,
Hiperbolă, elipsoid, cerc colier, cerc ecuator, tor,
Paraboid, oloid, curbă helicoidală…
Doream accesul neîngrădit la buzele parcă de marțipan,
La moliciunea și catifelarea pielii obrajilor, să-i sărut ochii senini.
„Iubire, mi-ai dat ochi să-i întrezăresc frumusețea!
Iubire, mi-ai dat două brațe s-o pot îmbrățișa cu dor!
Iubire, mi-ai dat două picioare s-o prind în dans duios!
Iubire, mi-ai dat răgaz s-o pot iubi temeinic!
Nu știu de unde vii: din Atziluth ori Briah.
Și când lipsești eu caut: rece-rece, cald-cald,
Și mai cald… fierbinte!.. iar rece?!
Gleznele tale îmi amintesc de sonnez la cloche,
Jocul naiv de la curțile regale ce domina seratele:
Apucarea cu două degete a jartierei de sub rochie
Și eliberarea bruscă, rezultând un plesnet.”

Călătoria: aventură și viață.
Dragoste: parte integrantă a vieții.

*
„Îndrăgostindu-ne, ne alegem fatalitatea.
Noțiunea de suflet constituie persoana și,
Fără persoană, dragostea regresează în simplu erotism.”
(Octavio Paz)