Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

,,Mama ta nu trebuie să știe asta”

Primit de la autor: Mihai MIHĂESCU
Editor: Cosmina Marcela OLTEAN


    “Mama ta nu trebuie să știe asta”
Autor proză: Mihai Mihăescu, regizor al filmului omonim

 

Ana, o tânără ce pare să aibă în jur de 30 de ani, face jogging pe aleile unui parc. Sună telefonul mobil. Ana încetinește, scoate telefonul și răspunde. 

  • Alo?…
  • Bună ziua, doamna…
  • Ana… Ana mă cheamă! Ana Ionescu!
  • Vă sun de la spital, în legătură cu doamna Elena Ionescu!
  • Da, e mama mea… A fost internată acum o săptămână…
  • Dânsa a avut o intervenție chirurgicală…
  • Da, știu asta, i-ați amputat piciorul stâng…
  • Tocmai de asta v-am sunat, să veniți să luați piciorul!

Ana devine confuză:

  • Poftim?! Ce să fac?! Să vin să iau piciorul?!
  • Da, să veniți să luați piciorul amputat! îi răspunde ferm reprezentanta spitalului.
  • Stați puțin, nu cred că am înțeles!… Nu aveți crematoriu? întreabă Ana nedumerită.   
  • Cu părere de rău, nu!
  • Și eu ce să fac cu el?! întreabă tânăra bulversată.
  • Tocmai aici e problema, că nici noi nu prea avem ce să facem cu el! V-am spus, nu avem crematoriu!
  • Da, vă înțeleg, răspunde Ana, încă nevenindu-i să creadă ce i se întâmplă, dar mă puneți într-o situație penibilă. E vorba de piciorul mamei mele… 
  • S-au plătit salarii din banii pentru crematoriu! explică reprezentanta spitalului. 
  • Ce spuneți?!
  • Ziceam că s-au dat salarii din banii pentru crematoriu! 

Ana este încă destul de confuză. Revine după o pauză.

  • Și eu ce legătură am cu asta?!…
  • Aparent nu aveți nicio legătură… Problema este, piciorul mamei dvs! Nu cred că doriți să-l aruncăm la o groapă de gunoi! Sper că înțelegeți!
  • Înțeleg, dar… Ana ezită, nu știe ce se spună… Și când trebuie să vin?…
  • Cât mai repede!

Ana pare să se resemneze.

  • Bine, o să vin, o să vin eu… ca să nu treacă ea prin asta!… Vă rog să nu-i spuneți!
  • Sigur. Stați liniștită. Rugămintea este să veniți cât de curând! 
  • Da-da… înțeleg, înțeleg…
  • La revedere!
  • La revedere!

Ana rămâne încremenită, profund derutată. Câțiva sportivi trec pe lângă ea alergând. Tânăra încearcă să respire adânc pentru a-și reveni din șoc. Se așază pe o bancă din apropiere și privește spre câteva rațe de pe lac, care se zbenguie fără nicio grijă.         

Ana intră în biroul ei de la serviciu, își lasă geanta pe un fotoliu, apoi iese grăbită. Ea urcă scările și deschide ușa către coridorul de la etaj. Se oprește brusc, văzându-i, în celălalt capăt, pe cei doi colegi ai ei, Cristi și Smaranda, sărutându-se pătimaș. Surprinsă, Ana încearcă să se calmeze… Deschide ușa din stânga sa și intră în toaletă. Aici ea se sprijină de peretele cu faianță, stand așa mai multe clipe, îngândurată. Apare Smaranda, oarecum incomodată, după ce a fost văzută de colega ei, sărutându-se cu Cristi. Smaranda își aranjează părul, își strânge colanul bluzei, surâzând cu o vinovăție afisată.

  • Scuze… Ce… Ce e? 

Ana îi răspunde cu o doză de nedumerire, dar și cu ironie:

  • M-au chemat să iau piciorul lui maică-mea! Adică, nu știu dacă înțelegi? Nu avem crematoriu!, adaugă ea cu cinism. Și eu ce să fac cu el? Îl pun în formol?…   
  • Deci. Săptămâna trecută mi-ai spus că mamei tale i-au amputat piciorul stâng?, precizează Smaranda.
  • Da! Și acum m-au sunat să mă duc să-l iau!
  • Și dacă nu-l iei?
  • Cum să nu-l iau?!, o întreabă Ana neînțelegând ce are în vedere.
  • Uite-așa! Îl lași la spital și asta e! La urma urmei este treaba lor ce fac cu resturile umane…
  • Am sentimentul că-o să mi-l trimită pachet, sincer!, îi spune Ana încă derutată.

Din coridor se aude vocea lui Cristi:

  • Smaranda!
  • Are treabă cu mine!, răspunde Ana în locul Smarandei, apoi revine:
  • Ce fac?!
  • Ascultă! Maică-ta nu trebuie să știe asta!, încearcă Smaranda să o liniștească.
  • Păi și eu ce fac? Îl arunc?!
  • Îl arunci în lac!, îi spune oarecum nesigură Smaranda.
  • Nu pot să fac asta, ai înnebunit? 
  • Băi, maică-ta nu trebuie să afle! Știi, da?
  • Da, înțeleg, dar nu știu ce să fac cu el, se căinează Ana. Sunt disperată…

Smaranda o privește încercând să găsească o soluție. Expresia feței arată că i-a venit o idee.

  • Mi-l aduci mie!
  • Și?! Ce faci cu el?!, o întreabă Ana oarecum mirată.
  • Îl îngrop în grădină!, îi spune hotărât Smaranda, bucuroasă că a găsit ieșirea din această situație jenantă.
  • În grădină?, intervine Ana surprinsă, îndoindu-se dacă să accepte sau nu.

Se aude din nou vocea lui Cristi din coridor:

  • Smaranda!
  • Încetează odată!, îi răspunde din nou Ana, apoi se adresează Smarandei:
  • În grădină, zici? Ai câini, sau ceva?…
  • N-am niciun câine. Îl aduci la mine acasă și-l îngrop în grădină, da? Hai că… Smaranda arată cu privirea spre ieșire, dându-i de înțeles, că vrea să plece, ca să nu-l facă pe Cristi să o aștepte prea mult. 
  • Stai puțin! o oprește Ana brusc. Nu m-am așteptat să fii cu Cristi!

Smaranda își întoarce privirea spre ea, confuză:

  • Î-î-î… Vorbim… bâigue, apoi deschide ușa să iasă.
  • Smaranda! o cheamă din nou Ana.

Smaranda face un pas înapoi, spunându-i:

  • Mă suni, da? Uite cum facem. Iau o mașină și vin la spital să te ajut.
  • E fostul meu iubit!, o anunță Ana dintr-odată.

Smaranda rămâne câteva clipe locului. Este vădit surprinsă… Pleacă fără să spună nimic.

Forfotă pe holurile instituției. Angajați aflați în treabă, dute-vino, dintr-un birou în altul, cu hârtii, mape în mâini… Printre ei, Cristi și Laura. Aceasta îl salută, zâmbindu-i. El îi întinde o hârțoagă:

  • Cobori la parter?
  • Da!
  • Ia și asta, te rog! Du-o la doamna director!

Laura  ia hârțoaga zâmbindu-i în continuare, deschide o ușă și coboară pe scări. Cristi se intersectează pe coridor cu Smaranda, care îl întreabă:

  • Ai găsit alea?
  • Nu le mai caut! Nu mai am nevoie de ele!

Smaranda se apropie și mai mult de el, spunându-i: 

  • Știi ce mi-a spus Ana în toaletă?

Pe fața lui Cristi apare o grimasă, ce exprimă nedumerire.

  • Ce?!
  • Mi-a spus că ai fost iubitul ei?! Nu mi-ai zis nimic de asta?!
  • Hai, mă-ă-ă… reacționează Cristi oarecum încurcat.
  • Efectiv nu știam cum să reacționez! E totuși prietena mea!

Cristi încearcă să iasă cumva din încurcătură reluând aceeași frază: 

  • Hai, mă-ă-ă… 

Acesta se depărtează pe coridor fără să-i dea vreo explicație. Smaranda se uită confuză în urma lui, apoi se duce supărată în direcția opusă.

La parter, la câțiva metri de ușa directoarei, Laura se întreține cu colega sa, Maria. Deși gesticulează energic, fetele se străduiesc să vorbească încet, ca să nu fie auzite de colegii lor din birouri. Maria o pune la curent pe Laura cu ultimele noutăți din istituție.

  • A spus c-o să fie o tragere la sorți, se vor face niște bilețele… Va fi o restructurare de posturi… Nu mi-a venit să cred urechilor ce-am auzit… Nu știu ce o să se întâmple… Va fi o ședință… și se vor trage bilețele… și eu… îți dai seama, după douăzeci de ani de muncă… eu unde crezi că o să mă duc…
  • Nu știam că ai douăzeci de ani de muncă!

În biroul său, Smaranda răsfoiește pe masa de lângă geam mai multe hârtii. Le aranjează pe categorii, apoi își notează ceva în laptop. Apare Laura, oarecum agitată.

  • Ce este? o întreabă Smaranda, continuând să lucreze la laptop. 
  • Nu știu. Am venit acum de jos și am auzit, că nu sunt fonduri suficiente pentru a mai plăti salariile. Așa că… e posibil ca unii dintre noi să fie concediați.
  • Și crezi că o să ne concedieze tocmai pe noi? îi spune Smaranda aparent liniștită. 
  • Acum când am crescut și eu, continuă Laura nemulțumită, am oareșce experiență care-mi dă dreptul să sper la mai mult, bac, vine vestea asta pe capul nostru!
  • Stai, nu te agita așa! încearcă Smaranda să o domolească. Avem totuși niște ani de când suntem aici!
  • Crezi că lor le pasă? Știi ce mi-a spus Maria jos? Că vor să tragă la sorți! Vor să facă așa niște bilețele și cine va extrage biletul cu ghinion, acela va trebui să plece!

Smaranda reacționează brusc:

  • Păi nu-i corect!

Laura se mișcă prin cameră negăsindu-și locul.

  • După atâția ani de experiență, să ne trezim date afară prin tragere la sorți!

Smaranda pare să conștientizeze, că ceea ce se poate întâmpla o poate afecta inclusiv pe ea.

  • Dar e absurd!

Laura se oprește la un moment dat, sprijinindu-se de masa de lângă perete:

  • Dar dacă trage biletul cu ghinion Cristi?

Smaranda o privește mirată:

  • De ce, Cristi? 
  • Nu știu… Am zis și eu așa… Orice se poate întâmpla! îi răspunde Laura, ridicând din umeri
  • Tot așa ai putea fi tu, cea care trage biletul cu ghinion!

Laura reacționează puțin speriată:

  • De ce să-l trag eu?

Smaranda îi răspunde nedumerită:

  • Da de ce să-l tragă Cristi?!
  • Nu știu, am zis și eu așa… Gata, ce te agiți inutil?

Smaranda continuă ceva mai îndârjită:

  • Ți se pare ok să fii atât de egoistă?! Din câte văd, am impresia că nu-ți pasă deloc de Cristi! Mă întreb de ce te-ai gândit anume la el? Suntem nouă angajați în instituția asta!

Laura încearcă să fie prietenoasă:

  • Pentru că tu ai o relație cu el și ar fi chiar nașpa, ca prietenul tău să plece din cauza unui bilet nenorocit!

Smaranda pare să înțeleagă adevăratele intenții ale Laurei:

  • Am impresia că mai degrabă te-ar deranja pe tine, dacă pleacă Cristi!

Laura reacționează oarecum nefiresc: 

  • Ce? Ești nebună! Cum poți să spui asta?! Eu mă gândesc la tine, iar tu…

Smaranda îi răspunde reproșându-i: 

  • Nu cred că te gândești la mine! Îți place de Cristi, asta e!

Laura încearcă s-o liniștească:

  • E colegul nostru!
  • Ok. Dacă vrei adevărul, să știi că mie nu prea mai îmi pasă  de el!

Laura rămâne nedumerită după această intervenție a Smarandei: 

  • Adică?

Smaranda îi spune cu fermitate:

  • Dacă se pune problema concedierii, prefer să rămân în instituție, cu, sau fără Cristi! Ai înțeles?!

Laura este surprinsă de această nouă atitudine a Smarandei:

  • Ești diabolică!

Își ia hârtiile și pleacă, dar când ajunge la ușă se întoarce zicând:

  • Nu vreau să mai aud de tine niciodată! Dă să plece, însă este oprită de vocea apăsată a Smarandei:
  • Chiar vrei să știi adevărul despre Cristi?

Laura se întoarce confuză:

  • Ce adevăr?…

Smaranda îi spune cu ton înțepat:

  • Află că a fost iubitul Anei? Iar mie nu mi-a spus nimic de asta! Și ca să fii tu pe deplin fericită, mai află că am luat o hotărâre fermă!

Smaranda o anunță, desfăcând mâinile, cu o aparentă indiferență.

  • O să-i dau papucii! Așa că, dacă-l mai vrei după toate astea, ia-l!

Deși confuză, Laura nu-și poate opri zâmbetul de pe față, apoi iese oarecum liniștită din birou… Smaranda surâde cinic în urma ei, după care continuă, enervată, să bată la tastatură.

Pe malul unui lac dintr-un cartier al orașului. Ana, așezată pe iarbă, sub crengile pletoase ale unei sălcii, privește absentă la pâlcul de rațe de pe apă. De o parte și de alta a lacului se văd, printre copaci, clădirile orașului. Sună telefonul. Ana caută în buzunarul lateral al gentuței, scoate celularul și răspunde.

  • Da!… Îhî!… Ok!… Da!… Ne vedem acolo!…

Un taxi așteaptă la poarta unui spital. În câteva clipe, din curtea spitalului ies Ana și Smaranda, care cară un pachet lung. Este piciorul amputat al mamei Anei, înfășurat în tifon și învelit în folie de celofan. În partea de sus se vede o pată de sânge… Îl duc către taxiul din apropiere. Taxistul le ajută să pună „pachetul” în portbagaj.

Cele două colege, Smaranda și Ana, tocmai au terminat de săpat o groapă în grădină, cât să încapă piciorul amputat al mamei Anei. Smaranda ia piciorul, care se află la câțiva metri, și îl pune în groapă, apoi ambele îl astupă cu țărână. După ce aruncă frunze și câteva crengi peste „mormânt”, Ana respiră adânc, apoi se întoarce către Smaranda și o întreabvă:

  • Rămâi cu derbedeul?
  • Deocamdată, nu știu! îi răspunde Smaranda oarecum surprinsă, apoi adaugă după o pauză: Dar, s-ar putea să-i dau papucii!
  • Totuși trebuia să-mi spui… Suntem prietene! îi amintește Ana.
  • Nu aveam de unde să știu, că a fost iubitul tău! încearcă Smaranda să o liniștească și să o asigure de prietenia ei. În fine, nu a fost ceva serios! Așa, mai mult ca un joc, un flirt! Nu știu ce să spun. El vrea să continuăm… Dacă ai vreo supărare, te rog să mă ierți!

Lângă scările de la intrarea din spate a instituției, Cristi, Laura și Maria, stau la o țigară, împreună cu câțiva colegi. Unii dintre ei au în mână pahare cu cafea sau suc.

  • Mi-ați văzut pachetul de țigări?, întreabă Cristi.

Laura se întoarce cu spatele spre el, amintindu-i astfel, că l-a pus în buzunarul ei de la blugi. Cristi îl ia de acolo și scoate o țigară. În acest timp, Maria se plânge în legătură cu legea antifumat.

  • Băi, ce nasol e cu legea asta antifumat! Nici în curte nu ne mai lasă! 
  • Nevastă-mea fumează în biroul ei de la serviciu!, spune mai mult în glumă George.
  • Poate are un șef mai șmecher!, îl ia peste picior Maria.
  • Da. Tocmai s-au întors din Bahamas!, marșează el la gluma colegei. 
  • Poate din Costa-Rica?! intervine Dan, ironic.
  • A, nu! N-are treabă cu ăia!, îi liniștește George.
  • Deocamdată, nu. Dar mai știi?! continua Dan jocul. 

George îi răspunde sigur pe el:

  • Stai liniștit. Nu le are cu astea!

Maria schimbă bruc subiectul dscuției:

  • Ce nasol cu praful ăsta de-afară! Îmi strică machiajul!
  • Îți dau eu o loțiune!, îi spune Laura. 

După ce le-a ascultat glumele, Cristi se întoarce către George, prefăcându-se serios: 

  • Vezi, fii atent, cu Bahamas, cu astea…

George îi răspunde cu un surâs, ce vrea să arate că este sigur pe el: 

  • E, stați liniștiți, îmi cunosc bine nevasta. E fată cuminte!

Dintr-o data, colegii devin foarte atenți la ceea ce spune Laura:

  • Apropo de Costa-Rica! Dacă eram și noi mai tupeiști și știam cum să furăm, am fi avut acum o alternativă, în cazul în care tragem biletul necâștigător!
  • Ce bilet?, o întreabă Dan, oarecum surprins.
  • Se spune, pe surse, că va fi o restructurare de personal! continuă Laura cu subînțeles. Maria găsește potrivit să intervină:
  • Da. Se va trage la sorți! Vor fi niște bilețele, printre care și câteva necâștigătoare…

Cristi îi întrerupe, observându-l pe un coleg, care se apropie:

  • Uite-l și pe Gabi!

Gabi îi salută și urcă în grabă scările, dar este oprit de gluma lui Cristi:

  • Găbilă. Vezi că… se aude prin târg, că ăștia vor s-te dea afară!

Gabi, rămas cu mâna pe mânerul ușii, îl privește curios. Înțelege că a fost o glumă. Face un  gest spre Cristi, cu sensul de, ”stai liniștit, mă descurc eu”, după care deschide ușa, intrând, sigur pe el, în instituție.

În cabinetul directorului companiei s-au adunat toți angajații. Sunt așezați pe scaune și așteaptă să afle motivul pentru care au fost convocați. Directorul este o doamnă, ce pare să aibă în jur de 40 de ani. Aceasta are în mâna dreaptă o mapă, iar în mâna stângă ține un cubuleț de carton, pe care îl lasă pe masă. Se așază pe scaunul din capul mesei, deschide mapa, apoi îi cuprinde pe toți cu privirea.

  • Dragi colegi! Precum știți, fondurile alocate domeniului nostru au fost diminuate drastic în urma rectificării bugetare. Ne-am bucurat o anumită perioadă de salarii mărite, dar, din câte s-a văzut, lucrurile au cam scârțâit pe undeva!
  • Eh, după alegeri se pot face și tăieri de fonduri! intervine Dan cu ironie în voce. Cristi îi completează ideea în aceeași manieră.
  • Păi, da! După ce ne-am văzut cu sacii plini în căruță…
  • Nu vreau să intru în detalii. Le cunoașteți și voi!, reacționează prompt Directoarea, continuându-și discursul:
  • Așadar, pornind de la realitatea nou creată, am analizat bugetul Companiei și am constatat, că fondurile disponibile nu pot acoperi întegral plata salariilor pentru toți angajații noștri. Îmi sunteți toți dragi. Aveți ce face în instituția noastră. Contribuția fiecăruia este foarte importantă!

Angajații ascultă atenți discursul doamnei director, în așteptarea soluției, pe care aceasta, probabil, o are în vedere.

  • Mi-a fost foarte greu, însă a trebuit să iau o decizie, așa încât să putem rezolva această problemă înr-un mod amiabil.

Maria, Laura și ceilalți colegi de la pauza de țigară se uită unii la alții, știind despre ce este vorba. Smaranda și Ana denotă și ele neliniște în așteptarea a ceea ce va urma. Ceilalți angajați sunt ceva mai degajați. Directoarea continuă, hotărâtă să pună în practică decizia luată. Arată spre cubulețul de carton, pe care îl pusese pe masa, la începutul ședinței. 

  • Avem aici un număr de bilețele egal cu numărul angajaților instituției. Pe trei dintre ele scrie, „concediat prin restructurare”. Vom trage așadar la sorți! Pentru că țin foarte mult la voi, o să trag și eu un bilet! În cazul în care trag unul din cele trei bilete marcate, va trebui să plec și eu împreună cu ceilalți doi!

În cabinetul directorului se face liniște. Angajații privesc unii la alții, de parcă ar încerca să identifice în colegii lor pe cei trei ghinioniști. Doamna Director continuă pe același ton hotărât.

  • Acum, vă rog să extrageți câte un bilețel… Aș vrea totuși să trag eu primul bilet. Asta pentru a nu vă lasa să trageți voi toate biletele marcate!

Angajații se uită unul la altul, aprobând oarecum tacit gestul Directoarei. Aceasta se ridică de pe scaunul de la birou, ia cubulețul de carton, în care se află bilețelele pentru tragerea la sorți și îl zgâlțâie energic. Apoi deschide căpăcelul și își strecoară mâna înăuntru, de unde scoate unul din bilețele, pe care îl deschide și îl arată angajaților. Biletul este alb.

Este urmată de ceilalți, unul câte unul… Cei care nimeresc biletul curat sunt fericiți, însă trei dintre angajați au ghinion. Sunt chiar cele două tinere, Smaranda și Laura, care îl disputau mai devreme pe colegul lor Cristi, și Ana, cea care are probleme cu mama sa, căreia i-a fost amputat de curând un picior. 

Când a văzut biletul pe care scrie, „„concediat prin restructurare”, Smaranda a reacționat nervos, aruncând bilețelul în fața directoarei, după care a ieșit din birou, trântind furioasă ușa. Ceva mai domol s-a comportat Laura. Aceasta s-a uitat secunde în șir la bilet, citind de mai multe ori ce scria acolo, parcă nevenindu-i să creadă, că chiar ea s-a nimerit să fie printre colegii ghinioniști. 

  • Vă las pixul!, le spune ea, resemnată, colegilor, apoi iese din birou.

Înainte de a se hotărî să tragă biletul din cutiuța de carton, Ana Ionescu a așteptat mai multe clipe, copleșită de frământări… După ce a deschis bilețelul, fața ei a rămas împietrită clipe în șir, încercând să-și stăpânească emoțiile, dar fără succes. Ochii i s-au umplut de lacrimi… S-a ridicat de pe scaun „resemnată” și a ieșit „liniștită” din birou. Colegul ei, Gabi, care trăsese un bilet norocos, stând pe un scaun alăturat, a ieșit după ea, înțelegând că în acest moment, Ana Ionescu are nevoie mai mult ca oricând de susținere.

La ieșirea din spate a instituției, Cristi stă la o țigară cu Laura. Tânăra este supărată rău, după tragerea biletului cu ghinion. Cristi o întreabă, încercând să-i arate compasiune.

  • Ce-o să faci acum?
  • Nu știu! N-am nicio idee!, răspunde Laura fumându-și nervos țigara.
  • Măi, să știi că nici mie nu-mi prea place situația asta. Mâine-poimâine se poate repeta, încearcă el să o liniștească.  Am un prieten în Londra. A plecat acum trei ani. E angajat la o firmă. Are un salariu destul de barosan. Mi-a spus, că dacă e ceva, s-ar putea găsi un post și pentru mine.
  • Mă iei și pe mine?!, se roagă de el Laura, punându-i o mână pe umăr. Cristi îi răspunde după o pauză:
  • Lasă-mă să vorbesc cu el mai întâi!

În acest moment din instituție iese supărată Smaranda. Se oprește bruc, văzându-i pe cei doi tăifăsuind împreună, Laura ținând mâna pe umărul lui Cristi. Privirea Smarandei denotă nedumerire, confuzie și tristețe. Coboară pe scări și se îndepărtează cu pași grăbiți…

În seara aceleiași zile, o surprindem pe Ana Ionescu în dormitorul mamei sale. Ea stă alături de cea care i-a dat viață, rămasă acum fără un picior. Mama pare absentă… Însă în privirea ei se poate observa multă tristețe și lipsa speranței. Ana pune capul pe umerii ei, încercând să o încurajeze mângâind-o. O cuprinde cu căldură.

  • Te iubesc, mamă! Și-am să am grijă de tine!

Ana este în camera ei. Caută pe net oferte de serviciu. Găsește ceva pe un site. Citește în gând: „Vrei să-ți împlinești visele? Apelează cu încredere la specialiștii noștri de Videochat!” Ana rămâne pe gânduri, încremenită în fața site-ului respectiv… Se ridică de pe scaun și se duce în fața oglinzii de la dulap. Își trece mâinile peste corp, apoi cu mâna stângă își prinde părul la ceafă, examinându-și îndelung fața… Sau poate sufletul?!

Comentariul autorului

Am simțit nevoia unui scurt comentariu pentru a-i ajuta pe cei care vor citi această povestire, să înțeleagă mai bine specificul unei scriituri cinematografice. Mă refer la cititorii care sunt fani ai literaturii artistice, scrisă cu mijloace literare, fără a fi orientată în mod obligatoriu către film.

Așadar, scriitura de față operează cu mijloace literare, fiind vorba, nu-i așa, de o formă de literatură artistică, însă stilul este unul direct, fără descrieri intermediare suplimentare, deoarece povestea în sine, evenimentele care se întâmplă în ea, cer, cel puțin din punctul meu de vedere, acest tip de abordare. Fiind vorba despre o scriitură după care s-a făcut un film, este evident, că mijloacele folosite pentru a transmite lectorului emoțiile, sentimentele, gândurile personajelor, sunt cele vizuale în primul rând, dar și cele auditive. Cu alte cuvinte, citind această povestire, senzația este, că mai curând vedem și auzim ce se întâmplă, chiar în momentul lecturii, fără însă să reușim să tragem concluzii pe parcurs, decât poate la finalul acesteia. Practic suntem implicați emoțional în succesiunea evenimentelor, dar nu avem timp pe parcurs să medităm asupra lor.

Filmul cu același titlu se află încă în circuitul festivalier internațional și a obținut până acum șase premii la diverse festivaluri din Europa Occidentală, dar și din India. A avut de asemenea selecții oficiale în Statele Unite ale Americii, Canada și Egipt. 

Fiind foarte prins cu un alt film, de data aceasta de lungmetraj, nu am timp, cel puțin în această perioadă, să mă ocup de organizarea premierei acestui scurtmetraj. Dar o să mă gândesc la o altă soluție, ca filmul să poată fi văzut de către cei interesați, pe platforme online sau la posturi TV.

Prezint în continuare lista premiilor obținute de filmul „Mama ta nu trebuie să știe asta”/ Your Mother Doesn’t Have to Know This:

  1. Premiul Special al Publicului la Festivalul Internațional de Film din Asti, Italia – decembrie 2021.
  2. Premiul pentru interpretare masculină, rol principal film străin (Lucian Arhire) la Festivalul Internațional de Film al Europei de Sud, Valencia, Spania – decembrie 2021.
  3. Mențiune Specială a Juriului la Festivalul Internațional de Film Chambal din Kota, India – aprilie 2022.
  4. Premiul pentru cel mai bun scenariu original ecranizat la Sweet Democracy Film Awards, Cannes, Franța – iunie 2022.
  5. Premiul pentru cel mai bun film independent de scurtmetraj la Festivalul Internațional de Film „8 & HalFilm Awards” (Roma, Italia, iunie 2022), care poartă numele capodoperei lui Federico Fellini, premiat cu două Oscar-uri.
  6. Premiul pentru cea mai bună actriță în rol secundar într-un film de limbă străină (Dina Rotary/ personaj Director Companie), la Festivalul Internațional de Film al Europei de Nord, Ediția Londoneză – iulie 2022. 

Foto – Mihai Mihăescu



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania