Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: © Mănăstirea Hlincea din Ciurea, Arhiva personală.
Agata © 1994 – 2026 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Despre Mănăstirea Hlincea din satul Ciurea, comuna cu același nume, județul Iași, părintele stareț Metodie Oprica mi-a vorbit într-un interviu realizat în anul 2010, în incinta acesteia.

– Părinte Metodie, cine și când a ctirorit acest așezământ monahal?
– Mănăstirea [cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe], situată la poalele Dealului Cetățuia de lângă Iași, a fost fondată, ca obște de călugări, în 1586 și 1587, de domnița Maria [căsătorită cu spătarul de origine greacă Zottu Tzigara], fiica voievodului Petru Șchiopul [1574-1577; 1577-1578; 1578-1579; 1582-1591].

– Faceți, vă rog o descriere a sfântului lăcaș.
– Perimetrul mănăstirii are formă de patrulater cu latura de 60 m și este înconjurat de ziduri înalte de 4 m, sprijinite, în partea de vest, de contraforturi puternice. Biserica este construită din piatră și cărămidă, în plan treflat, cu abside laterale mici și pereți groși de 1 m, susținuți la exterior de patru contraforturi în trepte. Este împărțită în altar (circular și cu tavan boltit), naos (cu o turlă deasupra), pronaos și pridvor (deschis și prevăzut cu geamuri). Intrarea se face printr-o ușă strâmtă și scundă ce dă în pronaos, despărțit de naos prin trei arcade sprijinite pe două coloane. Mănăstirea a fost restaurată de voievodul Miron Barnovschi [Movilă, 1626-1629; 1633], iar domnitorul Vasile Lupu [1634-1653; 1653] a construit turla de deasupra naosului, chiliile, trapeza, pivnița de piatră, turnul-clopotniță, zidul de incintă și cerdacul mare de deasupra porții. Lucrările de reparație și extindere au fost continuate de Ștefăniță Vodă [fiul său, 1659-1661; 1661], dar, în 1653, cazacii lui Timuș Hmelnițki au jefuit biserica, au distrus odoarele și i-au torturat pe călugări. Pictura a fost executată între 1659 și 1661, fiind retușată ulterior, iar catapeteasma datează din secolul al XVIII-lea și a fost adusă de la Mănăstirea Cetățuia în veacul următor. [Din 2015, biserica, turnul-clopotniță, ruinele chiliilor și zidul de incintă figurează în Lista Monumentelor Istorice.]

– Care a fost destinul lăcașului de închinăciune?
– Inițial, biserica a fost închinată, împreună cu satele din împrejurimi, Mănăstirii Dionisiu [Dionysiou] din Sfântul Munte Athos, însă, datorită faptului că aceasta nu a mai trimis viețuitori și nu i-a mai purtat de grijă, clădirea a rămas în paragină și a început să se ruineze. La 8 septembrie 1591, Petru Șchiopul a fost obligat să părăsească țara, împreună cu fiica și ginerele lui. La întoarcerea în Moldova, în august 1616, Maria, împreună cu vărul său, domnitorul Radu Mihnea [nepotul lui Petru Șchiopul, 1616-1619; 1623-1626], a luat măsuri de restaurare a lăcașului de rugăciune, făcându-l, totodată, metoc al Mănăstirii Galata, aflată sub ascultarea Sfântului Mormânt. Vasile Lupu a închinat ansamblul monahic mănăstirii grecești din Adrianopol (Rumelia) [astăzi, Edirne, în Turcia europeană], iar, în 1672, voievodul Gheorghe Duca [1665-1666; 1668-1672; 1678-1683] a subordonat acest sfânt lăcaș ca metoc al Mănăstirii Cetățuia, ctitorie a sa. În timpul războaielor ruso-austro-turc din 1787-1792 și ruso-turc din 1806-1812, complexul monahal a fost transformat în spital militar, iar, în vremea epidemiei de holeră din 1848, în infirmerie. Mănăstirea a fost închisă în 1959, ca urmare a Decretului nr. 410 din același an, continuând să funcționeze ca biserică parohială, fiind reînființată în 1990, sub administrarea Mănăstirii Cetățuia până în 1991, când a căpătat statut autonom, pe care îl deține și în prezent.

Florin Bălănescu