Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: ©Mănăstirea Voroneț, Arhiva personală.
Agata ® 1994 – 2025 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Despre Mănăstirea Voroneț din satul Voroneț, orașul Gura Humorului, județul Suceava, maica Elena Simionovici mi-a vorbit într-un interviu realizat în anul 2010, în incinta acesteia.

– Maică Elena, cine a ctitorit această așezare monahică și când anume?
– Mănăstirea, situată la 4 km sud de Gura Humorului și având hramul Sfântul Gheorghe, a fost ridicată, în 1488, în numai trei luni și trei săptămâni [între 26 mai și 14 septembrie], pe locul unui mic schit din lemn, de domnitorul Ștefan cel Mare [și Sfânt, 1457-1504]. Sfințită în 1470, este una dintre cele mai valoroase ctitorii ale sale, înălțată la povața Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul, sfetnicul și duhovnicul lui, care a viețuit aici în ultimii 26 de ani din viață, fiind și primul stareț.

– Ce soartă a avut mănăstirea de-a lungul veacurilor?
– De la început, a fost obște de călugări până în 1785, după anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic [1775]. De atunci, aici nu a mai existat viață monahală, iar lăcașul de cult a activat ca biserică parohială până în 1991, când așezământul duhovnicesc a fost reînființat ca mănăstire de maici, statut pe care îl are și astăzi.

– Faceți, vă rog, o descriere a sfântului lăcaș.
– Biserica este o construcţie din zid de piatră, gros de peste 1 m, în formă de cruce, edificată în stil moldovenesc, ce îmbină caracteristici bizantine și ale goticului târziu, cu elemente tradiționale. Clădită în plan trilobat, cu o turlă mare, circulară și boltită deasupra naosului, este împărțită în altar, naos, pronaos și pridvor [închis]. Cea mai mare parte a picturii interioare datează din 1496, iar catapeteasma este lucrată din lemn de tisă aurit, ușile împărătești fiind o adevărată capodoperă de sculptură în lemn. În 1547, în vremea mitropolitului Moldovei Grigorie Roșca [văr al voievodului Petru Rareș (1527-1538; 1541-1546)], a fost adăugat pridvorul și a fost executată pictura exterioară. El a vegheat ce anume să se zugrăvească din Sfânta Scriptură (genealogia Mântuitorului Isus Hristos) și, pentru această lucrare, este socotit al treilea ctitor al așezământului monahicesc după Ștefan cel Mare și Daniil Sihastrul. Mormântul lui se află în pridvor, iar el este pictat, lângă ușa de la intrare, alături de Daniil, mentorul său, înmormântat în pronaos, piatra funerară fiind pusă de domnitor pe la 1500. Rețin atenția jilțurile (printre care unul domnesc și tronul lui Grigorie Roșca) și stranele din secolul al XVI-lea. Culoarea definitorie a acestui lăcaș de cult, căreia i s-a dus faima în lume, este albastrul, la fel de cunoscut ca roșul lui [Peter Paul] Rubens sau verdele lui [Paolo] Veronese. În dreapta și în stânga picturii exterioare, cu pergamente albe, sunt reprezentați marii profeți ai Vechiului Testament, care au prevestit nașterea, patimile, învierea și înălțarea la cer ale Mântuitorului, în timp ce, pe coloanele laterale, fără aureole, sunt ilustrați cei mai importanți filozofi greci și latini. În celălalt ansamblu pictural, pe absida laterală până la contrafort, sub streșini, este redată ierarhia cerească – sfinții îngeri și sfinții serafimi –, iar, pe următoarele patru registre, cea terestră. Datorită frescei Judecata de Apoi, compoziție unică în arta orientului creștin, lăcașul de rugăciune mai este numit și „Capela Sixtină a Orientului”. [Din 1993, biserica este inclusă în patrimoniul cultural mondial, sub egida U.N.E.S.C.O., iar, din 2015, lăcașul de cult, turnul-clopotniță, zidul de incintă și ruinele chiliilor figurează în Lista Monumentelor Istorice.]

Florin Bălănescu