Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Maria Tănase, O fântână pe un drum secetos de Simona Antonescu, cu o bibliografie subţire alergăm noi cititorii  nu numai prin biblioteci ca să o cunoaştem  pe cea cu numele de alint – pasărea măiastră, 57 de ani de la ultimul ei zbor…

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 6 (138), Iunie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Maria Tănase, O fântână pe un drum secetos de Simona Antonescu, cu o bibliografie subţire alergăm noi cititorii  nu numai prin biblioteci ca să o cunoaştem  pe cea cu numele de alint – pasărea măiastră, 57 de ani de la ultimul ei zbor…

Primit pentru publicare: 23 Iun. 2020
Autor: Ion N. OPREA, Iași
Publicat: 24 Iun. 2020

©Ion N. Oprea, ©Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

Maria Tănase, O fântână pe un drum secetos de Simona Antonescu, cu o bibliografie subţire alergăm noi cititorii  nu numai prin biblioteci ca să o cunoaştem  pe cea cu numele de alint – pasărea măiastră, 57 de ani de la ultimul ei zbor…

Gălăţeancă prin naştere, prahoveancă prin locul copilăriei şi a primelor studii, actualul Colegiu Naţional Nichita Stănescu, bucureşteancă pentru a deveni chimistă, Institutul Politehnic, o norocoasă în ce priveşte obţinerea gloriei literare, Fotograful Curţii Regale la concursul de debut la Editura  Cartea românească, 2014, pe care l-a câştigat, iar în 2016 , la aceeaşi editură  cu romanl  Dorul lui Serafim îşi consolidează prestigiul şi în 2017 se evidenţiază cu Hanul lui Manuc, lucrat la Polirom,  editură la care apare în 2019 şi cartea  citată în titlul nostru.

Maria Tănase, O fântână pe  un drum  secetos, o carte subţíre, rezultat al tânguirilor de autor care recunoaşte, drept scuză?,   spunând, am avut dificultăţí în a-mi procura cărţi  despre Maria Tănase, bibliografia fiindu-mi „volumele  găsite numai la anticariat”: Maria Tănase şi cântecul românesc (de Petre Gheaţă şi Clery Sachelarie), Maria Tănase (de Maria Roşca) şi Maria  cea fără de moarte (de Gaby Michailescu),care  vorba altei scriitoare, Valeria Manta-Tăicuţú, „în cultură, trebuie să ai puţintică răbdare”, răbdare şi inters, însă, asta „cere timp”, completează alt cronicar, să cauţi şi să găseşti bibliografia necesară în biblioteci, masmedia, pe internet mai ales, nu să alergăm noi, cititorii,  ca să cunoaştem şi să povestim, ce şi-a propus autoarea, care, cu cele două-trei  cărţi, „a încercat să construiască o biografie corectă”,  viaţa romanţată a celei care, tot de lumea scrisului a fost denumită „pasărea măiastră a cântecului românesc”, dusă şi peste  hotare nu numai de eroina cu numele de Maria Tănase, căreea nu i-a ghicit talentul  cel de la Teatrul Cărăbuş, alt Tănase, Constantin. Maria Tănase, cea care, „după moarte, a trecut în legendă, continuând să exercite o fascinaţie irepresabilă, nu doar datorită vocii sale inconfundabile, ci şi existenţei pline de picanterii”.

Din bibliografia citată, din ce am mai cules şi noi, – mai cu seamă din ultimele două decenii din viaţa ei, care nu au fost preocupare a autoarei, nu ne închipuim de ce –  ca iubitori  ai muzicii lăutăreşti, importand este ce a scris presa, motto, Constantin Notara, ca să cunoaştem traseul vieţii celei care nu putem s-o uităm:

          Moto: „Sunt voci care nu exprimă numai frumosul muzical, minunea veche şi cu toate astea mereu nouă a cântecului, ci ceva mai mult, exprimă sufletul unui loc şi al unui timp. Aşa a fost vocea Mariei. Când cânta ea, […] parcă plângea un violoncel cu strunele de mătase” – Constantin Nottara

Joi, 20 februarie 2020, se împlinesc 82 de ani de la debutul radiofonic al Mariei Tănase, moment care avea să influenţeze decisiv cariera artistică excepţională a talentatei soliste de muzică populară. Supranumită „Pasărea Măiastră a muzicii româneşti”, „Edith Piaf a României”, „reprezentanta întregii românimi”, „marea doamnă a milenarului cântec românesc”, „mitul Maria Tănase”, ori „Privighetoarea cântecului popular românesc”, Maria Tănase a reprezentat un fenomen unic în muzica românească, fiind însă considerată şi prima divă din ţara noastră, în adevăratul sens al termenului.

Maria Tănase a avut de-a lungul existenţei, iubiri pătimaşe, începând cu dragostea din adolescenţă pentru medicul cu care a rămas însărcinată, relaţia pasională cu sculptorul Constantin Brâncuşi, pe care l-a idolatrizat, dragostea nebună pentru un spion francez, pentru care şi-a vândut averea ca să-l scape de închisoare şi căsătoria cu Clery Sachelarie, cel care  avea să-i tolereze absolut toate capriciile şi aventurile…A fost o femeie care, practic, nu şi-a refuzat nimic, nici măcar aventuri de o noapte, care i-au adus, pentru o vreme, aprecieri critice, şi nu se jena să cheltuiască, peste noapte, sume considerabile acumulate din prestaţiile artistice desăvârşite.

Peste toate acestea, Maria Tănase a fost un om şi un artist special, care a trăit şi a cântat după cum şi-a dorit, cu o pasiune inegalabilă.

Maria Tănase s-a născut la 25 septembrie 1913, în mahalaua Cărămidarilor din București, care porneşte de sub Dealul Mărţişorului şi se întinde până în câmpia Abatorului, cartierul Tineretului din zilele noastre, fiind al treilea copil al florarului Ion Coandă Tănase, originar din satul oltenesc Mierea Birnicii, de pe valea Amaradiei şi al Anei Munteanu, originară din comuna Cârța, județul Sibiu. Interesant este faptul că, atunci când a aflat că soţia sa era din nou gravidă, Ion C. Tănase i-a amintit că sunt prea săraci ca să hrănească atâtea guri şi i-a cerut „să lepede copilul”. Frica de Dumnezeu a făcut-o să-şi ignore soţul şi astfel Ana a  adus-o pe lume pe cea care avea să devină o mare artistă a neamului românesc.

Încă  de la naştere, scrie Simona Antonescu, „Maria Tănase este hărăzită succesului şi nefericirii. Vecinele care o moşesc (printre care şi Muta satului) constată faptul  că „are semn, dar e ascuns”. La fel ca în basm, prunca refuză să scoată vreun sunet până când bocitoarea nu-şi rosteşte profeţia: „Trebuie plânsă pentru că va simţi totul, fără nicio apărare. Durerile celorlalţi  o vor străbate mai întâi pe ea, mâini străine îi vor tulbura viaţa”. Copila ar fi chipurile, o Bătrână, ceea ce trmite la credinţe din folclorul autohton”, care era… reîncarnarea.

Se spune că atunci  uliţa natală, Livada cu Duzi, era nepavată, nu avea lumină electrică, dar grădina lui Ion se ridica tot mai frumoasă, olteanul dovedindu-se  un spirit întreprinzător deosebit, iar fata mică cu părul bălai şi ochi verzi, crescând,  îi înfrumuseţa acestuia viaţa, mai târziu chiar şi sufletul, atunci când Maria a început să fredoneze prin ogradă.

Tatăl său era, la rândul său, un talentat artist, cânta din caval, îi plăcea să meargă la spectacole de muzică populară, de revistă, de operetă şi operă, unde oferea, interpretelor, cu generozitate, buchete de flori culese din propria grădină.

În anul 1921, Maria Tănase îşi face debutul pe o scenă, la Căminul Cultural „Cărămidarii de Jos” din Calea Piscului, la serbarea de sfârșit de an a Școlii primare nr. 11, Tăbăcari. Apare, din nou pe scenă, la Şcoala de fete „Ion Heliade Rădulescu” (Liceul „Ion Heliade Rădulescu”), unde a urmat doar trei clase, fiind nevoită să abandoneze şcoala şi să muncească, alături de familia sa, la grădină. In grădină şi  la „Bufetul de 7 lei”… La vârsta de 15 ani, s-a înscris la concursul Miss România, unde, ghinion,  nu a avut succes, picând proba costumelor de baie, iar în anul 1929 se îndrăgosteşte de un medic cu care a rămas însărcinată, însă acesta a ajutat-o să întrerupă sarcina, o intervenţie care i-a marcat existenţa şi care, se spune, i-a răpit, pentru tot restul vieţii, fericirea de a avea un copil. Ba mai mult, după finalul primei relaţii nefericite de dragoste s-a apucat şi de fumat, un viciu care, în cele din urmă, avea să îi ruineze cariera şi viaţa.

În anul 1930 se angajează casieriţă la un birt, unde obişnuia să şi cânte, fiindu-i descoperit talentul de către publicistul şi regizorul de teatru Sandu Eliad, primul ei protector şi cel care avea să o introducă în lumea literar-artistică a oraşului. În luna mai 1934 se angajează la Teatrul „Cărăbuș”, condus de Constantin Tănase, şi este distribuită într-un grup vocal în spectacolul de revistă Cărăbuş-Expres, condus de N. Kirițescu, unde a debutat la 2 iunie, în acelaşi an. La Cărăbuş, maestrul Constantin Tănase îi alege drept nume de scenă Mary Atanasiu sau Elise Lamé. Aici a fost descoperită de folcloristul Harry Brauner, care  i-a anticipat imensul talent şi i-a pregătit, cu atenţie, lansarea.

În toamna anului 1934 este prezentată lui Constantin Brăiloiu, care-i recunoaşte marele talent şi care îi sugerează să se inspire, pentru repertoriu, din Arhiva de folclor pe care acesta o înfiinţase. În acelaşi an dramaturgul Tudor Muşatescu o recomandă unui bun prieten care deţinea o “fabrică de discuri” – „Lifa Record” – , unde imprimă Romanţa Mansardei, autor Nelu Mânzatu (Nello Manzatti), iar graţie vocii de excepţie a Mariei Tănase amicul lui Muşatescu scapă de faliment, iar „Mansarda” devine şlagăr. Au urmat, apoi, noi înregistrări la reprezentanţele bucureştene ale studiourilor „Tomis” şi „Columbia” din Viena.

În anul 1935, a urmat Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică, unde îl are  ca profesor pe Ion Manolescu împreună cu care juca pe scena Teatrului Municipal.

În anul 1936 imprimă cântecele populare „Cine iubește și lasă” și „M-am jurat de mii de ori”, în acompaniamentul tarafului „Costică Vraciu” din Gorj, sub supravegherea etnomuzicologilor Constantin Brăiloiu și Harry Brauner, la Casa de discuri „Columbia”.

Duminică, 20 februarie 1938, are loc debutul radiofonic al Mariei Tănase, în cadrul emisiunii „Ora satului”, fiind acompaniată de taraful condus de violonistul Ion Matache din Argeș, alcătuit din doi violoniști, un basist, un țambalist, un contrabas și un cobzar. La ora 15:00, crainicul postului Radio Bucureşti  anunţa: „În continuarea programului nostru de la ora satului, vă rugăm să ascultaţi patru cântece populare interpretate de tânăra cântăreaţă Maria Tănase acompaniată de taraful Ion Matache”. Maria a cerut să fie ascultată: „Dacă vă place, vă rog să-mi daţi voie să cânt şi eu” …  şi a cântat, „pe viu” un program de cântece românești precum „M-am jurat de mii de ori”, „Șapte săptămâni din post”, „Ce-i mai dulce ca alvița”, „Cine iubește și lasă”, „Geaba mă mai duc acasă”, „Mărie și Mărioară”, „Țigăneasca”, „Când o fi la moartea mea”.

Avea 25 de ani.

Compozitorul Theodor Rogalski, aflându-se printre ascultători, a comentat astfel evenimentul: „Ne aflăm în faţa unui fenomen! N-am auzit până azi niciun cântăreţ izbutind să interpreteze cu asemenea talent şi originalitate cântecul nostru popular, păstrând nealterată autenticitatea versului şi melodiei. Trebuie să vă mărturisesc că eu am auzit câteva imprimări pe disc ale acestei cântăreţe şi le-am apreciat în mod deosebit; dar expresia pe viu a cântecelor, interpretate acum la microfon, produc o emoţie artistică de-a dreptul uluitoare”.

Debutul radiofonic al Mariei Tănase a fost deosebit de apreciat în cronicile muzicale ale vremii, iar auditoriul radiofonic a fost realmente impresionat de talentul artistei.

Iată ce scria revista Radio-Adevărul despre debutul Mariei la radio: „Tânăra cântăreaţă care e una din cele mai izbutite talente ale promoţiilor mai noi aduce pe lângă apreciate însuşiri vocale şi o preocupare de noutate întru totul lăudabilă: studiul temelor folclorice, valorificarea melodiilor populare pe care nu le disează ci le cântă, păstrându-le nealterată frumuseţea originală. Solista creează astfel şi pune în valoare melodia poporană autentică şi cu deosebire cântecul autentic, terenuri încă necunoscute, neînţelese sau degradate de obişnuiţii noştri diseuri”.

După momentul debutului, Maria Tănase a continuat să fie programată aproape săptămânal la postul public de radio, la fiecare emisiune fiind acompaniată de două, trei şi chiar patru tarafuri, interpretând piese muzicale folclorice din toate regiunile ţării. În acelaşi an, la 17 august, artista susţine un recital la încheierea cursurilor de vară ale Universității populare de la Vălenii de Munte – la jubileul de 30 de ani – , unde prestaţia sa artistică de excepţie îl determină pe istoricul Nicolae Iorga să o numească „Pasărea măiastră”. În acelaşi an, primeşte un contract cu faimosul restaurant „Luxandra”, unde  seară de seară interpretează melodii populare, cu diferite formaţii de lăutari, inclusiv cu ansamblul condus de violonistul şi dirijorul Petrică Moţoi.

Şi fiindcă am ajuns la subiectul colaborărilor cu restaurante celebre, să amintim că în anii ’30 – ’40, ea cânta, pe onorarii uneori colosale, în cârciumi celebre, precum „Café  Wilson”, „Capşa”, „Luther”, „Parcul ARO”, „Continental”, „Hanul lui Manuc”, „Neptun” – locul preferat al unor celebrităţi ale lumii literare precum Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Camil Petrescu, Ion Pillat, care o ascultau cu o nepreţuită bucurie. Însă şi în viaţa extra-artistitică, Maria Tănase frecventa astfel de locuri, mai ales „Capşa”, unde se întâlnea cu prietenii şi unde gusta din bucatele preferate –mâncăruri una şi una -, şi unde gusta cu plăcere din vinul de calitate al casei.

Şi tot în 1938 este angajată la Teatrul „Alhambra”, condus de Nicolae Vlădoianu, iar în septembrie lansează, în spectacolul „Constelația Alhambrei”, cântecele de mare succes „Mi-am pus busuioc în păr” şi „Habar n-ai tu”, compuse de Ion Vasilescu, care la scurtă vreme aveau să fie imprimate la „Columbia”. Tot în spectacolele de revistă ale Teatrului Alhambra, Maria Tănase interpretează melodii din repertoriul francez, spaniol, sau negro spirituals. În aceeaşi perioadă, participă, la radio, la programul „Cântece populare în ritm de jazz”, împreună cu formaţia dirijată de Steve Bernard.

Asemenea momente sunt iscusit folosite de naratoare, ştiind cu cine are de-a face, Simona Antonescu pedalează nu doar pe cariera muzicală şi succesele eroinei sale, ci reliefează biogafia ei extinzând-o asupra problemelor legate de legionarism, de climatul politic în derulare, a regimului antonescian, asupra situaţiei evreilor în teritoriu şi face din Maria Tănase un personaj agreat. Bucurie, lumină, dar şi suferinţă este şi povestea  de dragoste  cu Brâncuşi, întâlnirea lor ocupă  un loc central în descriere. Căci, tot în anul 1938 autoarea aduce una dintre cele mai fascinante poveşti de dragoste, trăite de Maria Tănase cu sculptorul Constantin Brâncuşi. Ca mai toate iubirile acestuia, şi Maria Tănase era cu mult mai tânără decât maestru: el avea 62 de ani, iar ea … , după cum am spus, 25. El era deja un artist total, iar ea devenise una dintre cele mai bune voci din România. Întâlnirea celor doi a avut loc la Paris cu prilejul unei expoziții de artă populară organizată de Dimitrie Gusti. Acesta a invitat-o pe Maria Tănase să facă o vizită la atelierul sculptorului, însă scopul artistic al întrevederii avea să fie abandonat brusc în clipa în care cei doi mari artişti români se cunosc şi se îndrăgostesc, pe loc, nebuneşte, unul de celălalt. Cântăreața nu a dorit să mai părăsească atelierul, pentru două zile și două nopți, ea ignorând chiar faptul că avea programat un important recital, stârnind mânia lui Dimitrie Gusti.

Brâncuşi o alinta pe Maria Tănase, declarându-i nostalgic, cu replici de felul : „Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră ! … Am colindat toată lumea, mă cunoaște tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de țară, de oltenii tăi și-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu… „, vrând să-i spună pe româneşte că pasărea din ei a văzut, dincolo de forma amăgitoare, exterioară, pasărea din ea”… ”Ştia că forţa lui a îmbătat forţa ei şi a chemat-o să se adape la acelaşi izvor, de vreme ce se făcuse  şi ea vrednică să-l vadă. Ca şi cum o zeiţă întâlnise ZEUL, amândoi camuflaţi sub învelişuri viclene de oameni”. Indemnată către o artă a desăvârşirii, Maria, semn al despărţirii, îi va răspunde: „Atâta ne-a fost dat, neică dragă. Nici tu nu încapi în lumea mea, nici eu nu sunt de-a lumii tale înalte; mă pierd în ea”.

Povestea de dragoste tulburătoare a celor doi avea să se încheie după doar un an, după ce cântăreaţa a participat la Expoziția Internațională de la New York, unde Maria Tănase avea să cunoască un succes fulminant, însă conform biografilor celebrei artiste, aceasta nu l-a uitat niciodată pe Brâncuși, relaţia ei cu artistul a fost marea iubire a vieţii ei.

După ce un juriu din care făceau parte compozitorul Mihail Jora şi Constantin Brăiloiu o selectează, la 16 aprilie 1939 ea reprezintă România, alături de naistul Fănică Luca şi de orchestra lui Grigoraș Dinicu, la Expoziția Universală de la New York – unde au mai fost prezenți George Enescu, profesorul Dimitrie Gusti și Constantin Brâncuși – , şi unde susţine spectacole atât la Casa Românească – pavilionul României în cadrul expoziţiei, cât şi, în cadru privat, în faţa fostului preşedinte american, Herbert Hoover, şi a celui în exerciţiu, Franklin Delano Roosevelt, dar şi a altor personalităţi precum celebrul Yehudi Menuhin sau André Gide. În aceeași perioadă, americanul Ben Smith, supranumit regele aluminiului, o cere în căsătorie și îi propune să meargă cu el în SUA. Plecarea ei, care era programată în iunie 1940, ar fi însemnat fuga de război, aşa că Maria a ajuns doar până în Italia înainte de a se răzgândi.

În vremea legionarilor (octombrie 1940 – ianuarie 1941), Maria Tănase devine indezirabilă, iar Garda de Fier distruge toate înregistrările existente cu aceasta în arhiva radioului, unul din motive fiind că „distorsionau folclorul românesc autentic”, însă realitatea consta în  motive profund antisemite, îndreptate împotriva unor mentori sau apropiaţi ai artistei, precum folcloristul Harry Brauner, cel care a avut o contribuţie remarcabilă la realizarea carierei şi repertoriului artistei, – care a orientat-o către filonul aproape pierdut al cântecului bătrânesc, –  sau jurnalistul Stephan Roll. Şi pentru a vă imagina ura cu care s-a procedat, să amintim că legionarii au distrus cu toporul tiraje întregi de plăci de gramofon cu muzică înregistrată de Maria Tănase, matrițe de la casele de discuri aflate în țară și matrițele primelor piese înregistrate la Societatea Română de Radiodifuziune.

Brancusi si Maria Tanase

Imediat după ce i se permite să cânte, participă la un turneu de propagandă românească în Turcia, în Ankara şi la Istanbul, care erau locurile de întâlnire al agenţilor secreţi, iar la Teatrul Taksim înregistrează un succes imens, impresionând spectatorii cu melodii din folclorul local. Invinsă pentru prima dată  de răceala unei asistenţe care iniţial nu vibrase la cântecele ei, Maria Tănase înţelege că trebuie să-i mişte, „să cânte din oase”, motiv pentru care merge la periferie, lumea ei, în căutarea vechilor  cântece turceşti, folclorul, pe care le învaţă rapid şi pe care le include în repertoriu: „Când Maria isprăvi cel dintâi cântec, spectatorii săriră de pe scaune şi izbucniră în urale şi aplauze aşa cum pe străzi izbucnesc revoluţiile. Câţiva aruncară în aer fesurile cu canafi. Din loc în loc se auzea chemat numele lui Ataturk. Maria îi privea liniştită. Rămase  aşezată turceşte pe perna ei fără să schiţeze niciun gest. Cântecul făcuse şi cu ea acelaşi lucru ca şi cu cei din sală, dar nu  voia ca ei să vadă asta. In acest moment, singurul lor punct de sprijin era ea. Aveau nevoie să o vadă calmă şi stăpână pe situaţie. „Aşa, neiculiţă, şopti numai pentru ea, atunci când îşi recăpătă firea şi  îşi îngădui umbra unui surâs în colţul buzelor. Pe mine nimeni nu mă ascultă în tăcere”.

Imediat, guvernatorul Capitalei turce, Sulfikidar, îi propune artistei un angajament permanent la Radio Ankara, o vilă pe insula Buyuk-Ada şi un post de cercetător la Institutul Etnografic, însă artista refuză cu eleganţă şi revine în ţară.

A urmat o nouă idilă a artistei, cu sculptorul Constantin Anghel, după ce s-au întâlnit şi s-au plăcut, la o petrecere. Anghel i-a cerut să-i pozeze pentru un bust şi Maria a ajuns ca muză în atelierul acestuia, la scurtă vreme relaţia celor doi finalizându-se.

În perioada în care Maria Tănase cânta la Casa Capşa, îl cunoaşte pe jurnalistul francez Maurice Negre, de care se îndrăgosteşte pe loc, ei fiind, pentru ceva vreme, unul din cuplurile celebre ale capitalei. Însă Maurice Negre avea să fie arestat sub acuzaţia de spionaj, fiind apoi condamnat la 10 ani de închisoare. Maria şi-a vândut toate bijuteriile şi blănurile, în speranţa că, cu banii obţinuţi va reuşi să-şi scoată iubitul din Închisoarea de la Aiud. Există interpretarea că, în schimbul eliberării acestuia, Maria ar fi acceptat chiar să joace rolul de spion, însă cert este că după eliberare Maurice a revenit în ţara natală, iar relaţia lor s-a încheiat.  După război, când artista ajunsese să fie persecutată de regimul din ţară, i-a scris fostului iubit solicitându-i ajutorul, însă scrisorile celei care îl ajutase au rămas fără răspuns…

În anii războiului, Maria Tănase participă, alături de mari artişti precum George Enescu, George Vraca sau Constantin Tănase, la spectacolele  organizate pentru răniţi sau la unităţile militare, unul dintre acestea fiind serbarea Pomului de Crăciun la Regimentul de Gardă Călare, la care au asistat Regele Mihai, Regina Mamă Elena şi Mareşalul Ion Antonescu, precum şi alţi membri ai guvernului.

În luna ianuarie 1944 debutează în opereta „Mascota”, de Edmond Audran, alături de tenorul Ion Dacian şi sub bagheta dirijorului Egizio Massini, apoi are apariţii în roluri principale şi în piese montate la Teatrul Municipal, cum sunt „Cadavrul viu”, de Lev Tolstoi, „Nana”, de Émile Zola sau „Opera de trei parale”, a lui Bertolt Brecht. Apare, apoi, şi la Ateneu, în montarea „Axel la porţile raiului”, de Paul Morgan şi Adolf Schültze pe muzica lui Ralph Benatzky.

În decembrie 1950, Maria Tănase s-a căsătorit cu Clearch Raul Victor Pappodopulo-Sachelarie (cunoscut drept Clery Sachelarie), un moşier şi jurist cunoscut, cu 13 ani mai mare decât ea, care îi fusese confident cu multă vreme înainte. Despre acesta, „gurile rele” spuneau că este un cartofor care i-a tocat artistei averea, în timp ce îi tolera acesteia toate excesele, chiar şi cele amoroase, însă, confom biografilor, confidentul Mariei timp de mai mulţi ani ar fi iubit-o sincer încă de la prima întâlnire, dar a preferat să aştepte până când diva cântecului popular românesc a acceptat să îi devină soţie.

În anul 1952, Maria profesează la noua catedră de cânt popular, la Școala medie de muzică nr. 1 din București, unde le-a îndrumat pe viitoarele cântăreţe Victoria Darvai, Ileana Constantinescu, sau Natalia Șerbănescu.

– Cu Maria Tănase aţi fost coleg de catedră la Liceul de Muzică. Era aşa de teribilă precum se spunea?este întrebat muzicologul Viorel Cozma care relatează:

In 1953, când a fost numită profesoară la şcoala de muzică, Maria cânta la optsprezece restaurante pe noapte. Avea şofer care o aştepta în faţă. In spate, pe banchetă, era Fărâmiţă  Lambru cu acordeonul – unul mic, negru, prost şi găurit. Ii zicea Maria: „Dă-te, măi, mai încolo, că ai acordeonul spart şi-mi faci curent”. Până  la urmă, i-a cumpărat ea unul mai bun.

Fărâmiţă  era peste tot umbra Mariei. La 9 seara, erau la Cina, la 9.20 la Continental, la 10 fără un sfert, la Bufet. Când începea ea să cânte, toată lumea lăsa lingurile jos. Nu mişca nimeni, timp de cincisprezece, douăzeci de minute.

Fărâmiţă  îi ştia perfect repertoriul, nu trebuia să i se spună decât: „do diez!”, „sârba!”, „fa!”. La restaurantele bune, avea un repertoriu elevat. La miezul nopţii, ajungeau şi la cârciumi.

                  Fărâmiţă  Lambru

La Maria Bortoasa, în Calea Griviţei, cânta cântece porcoase, din vremea lui Anton Pann. Fiindcă erau mulţi care o stimau şi o invitau la masă, spre dimineaţă, se întorcea la câte un restaurant, cu Fărâmiţă alături. Mâncau şi cântau amândoi, pentru câte zece prieteni. Era o femeie teribilă Maria, sclipitoare, captivantă.

A fost căsătorită cu moşierul Clery Sachelarie, dar Maria nu era o femeie de ţinut în frâu. Era o sfârlează. A trăit cu prim-miniştri, cu ambasadorul Germaniei la Bucureşti, a fost implicată în spionaj, chemată în Turcia de preşedintele Turciei. Era o femeie arzătoare, care se dăruia mult. Nu se întâlnea cu tine doar ca să te sărute pe frunte.

În anul 1955 este laureată a Premiului de Stat, iar doi ani mai târziu primeşte titlul de Artist Emerit.

Tudor Arghezi scria că „nici diavolul nu calcă silabă românească precum și cântarea cu Maria Tănase”, iar Sadoveanu spunea că „se regăsește cu tot ce e mai bun în el în toate melodiile ei”. Cântecele maramureșene („horile”) Tulnicul, Toderel și Doina din Maramureș sunt preluate de Maria Tănase din repertoriul Victoriei Darvai, una din elevele și sursele ei  de inspiraţíe. Pe Gheorghe Gheorghiu-Dej îl irită extravaganțele ei, dar, pentru că e consumator de folclor, o primește cu brațele deschise și îi spune: ”Maria noastră!”. Maria noastră transformată de regimul comunist într-o artistă pusă în slujba poporului, care, în speranţa că i se va da voie să plece în Franţa face compromisuri,, colaborează cu securitatea, dar regimul o face să trăiască alte şi alte dezamăgiri.  Apoi, cum spuneam, refuză să-i dea viză pentru un concert la Praga. ”Extravaganță” am scris? Ce vrea a însemna asta pe vremea unui regim ce te putea trimite în lagărele de muncă doar pentru că fumai un trabuc? Michailescu istorisește cum într-o seară, la ”Capșa”, Maria Tănase a zărit o balerină. Era clar că e amărâtă, era clar că nu mâncase nimic. A chemat-o la ea acasă și i-a spus: ”Alege-ți trei rochii, sunt ale tale!” După un turneu în Bulgaria, a lăsat toți banii translatoarei. Primea tone de flori. O chema pe Marița, i le dona ei, femeia le vindea. La Belgrad, după un concert imens, i-a făcut cadou costumul ei național Iovancăi Broz Tito, soția liderului comunist. Uneori intervenea la partid pentru nevoiașii care aveau nevoie de medicamente, de o casă, de o bursă de student. Obișnuia să intre în localurile modeste, să-și ochească foști prieteni și să le achite consumația, fără ca ei să știe! Că toate acestea  veneau de la artista noastră,scria  reporterul  Ionel Oprişan.

În anul 1957, Brâncuşi a murit, iar Maria Tănase l-a plâns cum numai o femeie care l-a iubit toată viaţa putea să o facă. A dorit atunci să ridice în memoria lui Brâncuşi o şcoală de muzică folclorică la Târgu Jiu şi visa să se stabilească în oraşul în care Brâncuşi ridicase Poarta Sărutului şi să transmită mai departe dragostea ei pentru cântec prin intermediul şcolii, însă toate acestea nu s-au realizat.

În decembrie 1957 este distribuită, alături de actorii Marcel Anghelescu, Mihai Berechet şi Florin Piersic, în coproducţia româno-franceză „Ciulinii Bărăganului”, după romanul lui Panait Istrati.

Între 1953 şi 1961, Maria Tănase a înregistrat nu mai puţin de 24 de albume, din care patru în limba franceză.

Pe parcursul carierei, ea a fost acompaniată de cele mai bune orchestre, tarafuri şi instrumentişti: Petrică Moţoi, Mitică Mâţă, Costică Tandin, Grigoraş Dinicu, Victor şi Nicuşor Predescu, Ionel Banu, Henry Mălineanu, orchestra „Electrecord”, Ştefan Bungeanu, Vasile Constantin (la clarinet), Fărâmiţă Lambru (la acordeon), Fănică Luca (la nai), Ion Voicu (la vioară) sau Theodor Cosma (la pian).

Trebuie spus şi că Maria Tănase, mult timp,  a refuzat să lucreze pentru Securitate, fiind apoi urmărită permanent, şi etichetată drept „element care manifestă duşmănie pentru regimul nostru”. A fost curtată de multe servicii de spionaj, fiind menţionate cel englez, francez şi german, iar conform unor istorici, există date conform cărora a făcut parte din grupul de agenţi al lui Eugen Cristescu, şeful Serviciului Special de Informaţii (SSI), din timpul Mareşalului Ion Antonescu – alături de Zaharia Stancu şi Mihai Beniuc – facilitându-i acestuia, se pare, unele schimburi de informaţii cu o serie de diplomaţi americani.

În anul 1959, Maria susținea ultimul ei turneu peste hotare, în Bulgaria.

În anul 1960, în condiţiile în care nu a putut avea copii, Maria Tănase a „adoptat” o tânără cântăreaţă din Banat, pe nume Minodora Nemeş, în vârstă de 17 ani, pe care o numea „fata mea”.

Scrisoare către cel cu care a convieţuit 13 ani

La începutul primăverii lui 1963, aflată în turneu cu “Taraful Gorjului” la Hunedoara, Mariei Tănase i s-a  făcut  rău pe scenă, iar după analize s-a descoperit  că suferea  de cancer pulmonar. După câteva zile de pauză, şi-a reluat turneul, timp de două săptămâni. Epuizată, îşi anulează apoi concertele şi a rugat-o pe Mia Braia, sora Ioanei Radu, să o suplinească, iar la 2 mai a ajuns  la București, fiind internată de urgenţă. Pe patul de moarte, Maria Tănase i-a scris lui Clery, cel care i-a fost soţ timp de 13 ani, o tulburătoare mărturie a dragostei ce i-o purta:„Îţi scriu acum, tătuţă, scrisoarea cea mai adevărată pe care am crezut vreodată că am s-o pot scrie. Te rog să mă ierţi de tot, dacă poţi, de tot ce ţi-am putut pricinui. Caută-mă, caută mângâierile mele. Ele n-au murit şi niciodată să nu le socoteşti moarte. Caută-mi ochii. Ei nu te-au minţit niciodată. Caută-mi sufletul. Căci, dezlipit de carne, nu te va uita niciodată. Prinde-mi din aer vorbele, căci nimeni nu le va recunoaşte. Culege-mi visele, pe care le-am croit lângă tine, şi împarte-le oamenilor, căci au fost curate şi rare. Te voi aştepta, tătuţă, oricât ţi-o place ţie să trăieşti. Voi găsi atâtea flori pe-acolo că nu ştiu dacă-mi va ajunge timpul, până vei veni, să ţi le cos, să fie cum am visat să-ţi fie viaţa. Eu am să plec, şi-ţi mulţumesc pentru viaţa noastră. Iar vouă, cele 49 de frunze verzi din primavară şi galbene în toamnă pe care mi-am plimbat anii, vă las câte o lacrimă de emoţie : Adio, frunză verde, frunză galbenă, tu mă saltă, tu mă leagană…”.

Testamentul

Când şi-a simţit sfârşitul aproape, ea a chemat şi notarul şi i-a dictat testamentul, în care şi-a implorat nepoţii să nu fumeze niciodată şi a solicitat să nu i se transforme înmormântarea într-un circ: „După moarte, corpul nescăldat, numai şters cu alcool să fie la dispoziţia medicilor dacă vor considera că este cazul să se folosească de el la autopsie. Una dintre cele două cămăşi albe de mătase pe care le am în dulap să fie puse pe sub rochia de pichet albă ce se găseşte la spital şi care se butonează în spate. Pe cap să-mi pună pichetul de colţar alb, iar în picioare ciorapi albi scurţi”.

La 22 iunie 1963, la ora 14:10, Maria Tănase trece la Domnul, la Spitalul Fundeni.

Idolatrizată. Gând către mama ei…

22 iunie 1963. Ultima zi din viaţa unei artiste care a îndrăznit: să viseze, să se încăpăţâneze, să râdă de convenţii şi prejudecăţi, să dezvăluie cântecul popular într-un fel în care nimeni nu l-a mai dezvăluit, pe scurt, să facă artă autentică în vremuri măcinate de boli grele. Un articol de Monica Andronescu, 21 iunie 2019, in meoriam:  Artista aceasta a cărei voce o ascultăm azi cu admirație și adesea cu un zâmbet în colțul gurii se numește Maria Tănase și a fost idolatrizată, dar și ridiculizată, dorită, dar și marginalizată. Intrată în legendă prin calitățile sale artistice, precum și prin povestea ei personală, Maria Tănase a devenit o valoare națională care stârnește și azi admirație și curiozitate, care, consolidată de posteritatea venită foarte repede, are și azi forță. Posteritatea ei începea într-o zi de vară, cu o înmormântare pe care Gabriel García Márquez sigur ar fi putut s-o inventeze într-un roman: înmormântarea unei frumoase cântărețe căreia tot Bucureștiul îi e cortegiu și care doarme în sicriu pe o pernă plină cu petale de trandafiri, desculță, așa cum și-a dorit (după o viață în care au chinuit-o pantofii), doar în șosete albe. La câteva zile după ultimul spectacol, susținut în 19 iunie la Hunedoara, unde căzuse pe scenă, frumoasa adormită pleca dintr-o viață unde nimic din ce e omenesc nu-i fusese străin: nici suferința, nici bucuria, nici triumful, nici lupta, nici curajul, nici lașitatea, nici frumusețea, nici urâtul. Pentru despărțirea de lume nu avusese cu adevărat timp să se pregătească. Găsise însă timp pentru un testament dictat pe patul de suferinţă în 3 iunie 1963. În documentul acesta de viață și de moarte Maria Tănase și-a făcut autoportretul, punându-și mai multe dorințe. Câteva dintre ele nu au nevoie de niciun comentariu: „Aş vrea din străfund ca mama să nu afle de moartea mea, să i se spună că sunt plecată undeva în străinătate pentru tratament şi, din când în când, să i se citească o aşa-zisă carte poştală de la mine. Nu va fi greu, că ea nu vede. (…) Dacă se va putea şi nu va fi greu, aş vrea ca pe un drum secetos şi dornic de apă să se facă o fântână şi, în loc de acele parastase pe care le interzic, din când în când să fie ajutat câte un student şi o studentă cu plata cantinei sau a posibilităţilor de masă şi să nu fie nimeni trist”. Dincolo de „Privighetoarea” Cine era, de fapt Maria Tănase? „Pasărea măiastră”, „Privighetoarea”, „Edith Piaf a României”? Da, era toate astea, dar rămâne dincolo de toate astea. Eticheta, oricât de inspirată inițial, oricât de banalizată apoi prin suprafolosire, nu poate surprinde multele nuanțe ale personalității ei. Așa cum nicio fotografie, oricum ar fi ea, n-o poate face. Cine era această artistă răsfățată, care cânta ca nimeni alta, se învârtea în cele mai înalte cercuri, se juca îndrăzneț cu personalități, cocheta frivol cu diplomați dubioși, privea melancolic și aproape invidios la țăranii în rândul cărora se născuse, nu vedea cu ochi buni cutumele ortodoxe, iubea portul tradițional, dar etala și un cosmopolitism observat de toată lumea? Cum coabitau astfel de laturi într-un om, e drept, unul care nu s-a lăsat descifrat nici de posteritate?Citiți în Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/maria-tanase-voci-chipuri-file-de-poveste/ Nu a dorit parastase şi „mascaradă”, însă ceruse doar o pernă cu petale de trandafir.

Corpul neînsufleţit al artistei a fost depus la Teatrul de Revistă, s-a instituit zi de doliu naţional, şi a fost condusă pe ultimul său drum, spre Cimitirul Bellu, de sute de mii de oameni care o iubeau şi o admirau în mod deosebit.

          O fântână pe un drum secetos

Şi-a mai dorit ca după moartea ei să se facă o fântână „pe un drum secetos, dornic de apă”, asta nu a pierdut din vedere nici autoarea, Simona Antonescu, pentru ca drumeţii să îşi potolească setea. Una dintre dorinţele Mariei Tănase a fost îndeplinită chiar în comuna Cârşa, judeţul Sibiu, locul de unde era originară mama artistei. Aici a fost ridicată în urmă cu trei ani, într-o intersecţie, o fântână, în memoria celebrei artiste. Inaugurarea fântânii nu s-a făcut cu fast, iniţiatorii acţiunii ţinând cont de faptul că Mariei Tănase i-a plăcut modestia.

A fost premiată post-mortem la Académie Charles-Cros de la Paris, în anul 1965, cu Grand Prix du Disque.

Începând cu anul 1969, la Craiova are loc Festivalul-Concurs Naţional al interpreţilor cântecului popular românesc „Maria Tănase”, ca un omagiu adus marii cântăreţe, iar de-a lungul anilor, în mai multe oraşe din ţară, artere importante din Bucureşti, Craiova, Iaşi şi chiar Chişinău, şcoli şi alte edificii de cultură  au primit numele marii artiste.

În Fonoteca de Aur a Radioului există un singur interviu cu Maria Tănase, datat 8 ianuarie 1960. Artista era invitată din nou la microfonul Radioului, să vorbească de data aceasta despre locul în care s-a născut, de unde şi cum îşi culege cântecele, cum le prelucrează, ce repertoriu are… Autorul interviului a rămas anonim, ca şi violonistul care cântă discret în fundal, scria Răzvan Moceanu-RADOR.

Altă carte şi autor despre Maria Tănase

Într-un interviu ulterior apariţiei cărţii sale, Stejărel Olaru – „Maria Tănase – artista, omul, legenda”, 2019,  Editura Corint istorie. 346 pag., acesta  spunea: „Am început să citesc despre Maria Tănase, despre personajele care îi erau în anturaj, personalităţi ale istoriei noastre recente, şi mi-am dat seama că, deşi s-a scris enorm de mult despre Maria Tănase, nu s-a scris riguros şi s-a căutat senzaţionalul, de multe ori exagerându-se şi chiar inventându-se. Mi-am dat seama că, de fapt, terenul este destul de arid şi este obligatorie o biografie a Mariei Tănase, pentru că, pe de o parte, lipseşte una serioasă, pe de altă parte, această biografie poate fi şi o bună carte de istorie, prin care cititorul să treacă dintr-o perioadă în alta, de la anii interbelici la cei ai războiului şi la instaurarea comunismului.

Cea mai mare provocare a fost să găsesc cât mai multe surse arhivistice, care să completeze informaţia biografică cunoscută. Despre cariera ei artistică se cunosc destule, chiar s-a scris şi înainte de 1989. Există un volum bun al Mariei Roşca, publicat la sfârşitul anilor ’80 şi republicat la începutul anilor 2000, care se concentrează doar pe cariera ei artistică. Eu m-am concentrat mai mult pe firul ei biografic, în primul rând, şi pe rolul pe care l-a jucat într-un context sau altul din punct de vedere istoric. Maria Tănase a fost o femeie extrem de influentă şi cercul ei relaţional a fost extrem de larg.

Cunoştea multă lume, de la lăutarii din mahalalele oraşului până la prim-ministru, miniştri şi ambasadori străini şi români. Nu mai zic de artiştii care erau cunoscuţi atunci şi cei mai mulţi dintre ei făceau parte din anturaj. Dându-mi seama că în arhive nu sunt atât de multe informaţii pe cât mi-aş fi dorit – şi mă refer acum la dosarele ei –, am început să caut informaţii în dosarele celor cu care ea se intersecta, care îi erau prieteni. M-am gândit că unii ar fi putut fi informatori ai serviciilor secrete, iar alţii ar fi putut fi urmăriţi de ele. Apoi, am studiat documentele vremii care se refereau la anumite evenimente unde ştiam că a fost implicată şi Maria Tănase.”

În sfârşit, părerea psihologului Aurora Liiceanu: „Stejărel Olaru, cu mult talent scriitoricesc, cu înclinaţie de «detective psihosocial», cu aplecare maniacală asupra detaliilor, este ca o umbră care în această carte a însoţit destinul cântăreţei. Maria Tănase trebuie căutată în simbioza între ea, ca om şi artist, şi vremea ei. Că era slobodă la gură, dar şi în comportament, cuceritoare ca prezenţă scenic şi ca voce, cu un autentic chef de a trăi prin cântec, nativ charismatică, generoasă şi iubitoare de oameni, dar şi trădată de ei, opusul parvenitismului, de o simplitate uluitoare, este adevărat. Că şi-a dorit cu ardoare să cânte ca o pasăre liberă, ştiind că mereu se va întoarce în colivia de unde a plecat şi unde s-a născut, că această libertate i-a fost luată, veţi afla din această carte, pentru că, da, Maria Tănase este o legendă.”

Şi a rămas legendă…Tocmai de aceea şi cronicarul pe care nu l-am numit, Adrian Jicu, în Ateneu, mai 2020, p. 3, găseşte, ca şi noi, că volumul scris de Stejărel Olaru este solid documentat, ca reconstituire, iar ce a lucrat Simona Antonescu, dincolo de intenţie şi interes, o speculaţie  abilă şi ieftină, adăugăm, care nu o onorează, de data aceasta.

Ion N. Oprea, Iaşi, 22 iunie 2020



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.610 abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5